Odată la câțiva ani, ideea europeană este testată în marile democrații ale Uniunii.
Precedentul an crucial a fost 2017. Atunci, fără a fi perfecți, Macron și Merkel au câștigat (pe fondul amenințător al ascensiunii populismului naționalist, iliberal și eurofob în întreg spațiul occidental, după anul catastrofal 2016), reușind astfel să mențină nava UE pe linia de plutire.
Amândoi au fost însă teribil de naivi în ceea ce privește relația cu Rusia lui Putin. A fost greșeala fundamentală a Franței și Germaniei în ultimii 20 de ani, venind de dinainte de Merkel și Macron.
Costul? Blocarea Ucrainei la porțile NATO, invazia criminală a rușilor și războiul din Europa de Est, pe care îl avem acum și pe care economia europeană îl finanțează indirect, prin banii transferați zilnic în conturile rusești.
Alternativa la Macron este dezastruoasă
Dar față de Uniunea Europeană au fost amândoi dedicați, bine intenționați și constructivi și nu li se poate reproșa nimic în acest sens.
Macron a făcut greșeli. Interne și externe. Dar alternativa în acest moment la Macron este dezastruoasă. A fost nevoie de el în 2017 pentru a evita dezastrul, partidele tradiționale fiind deja în declin.
Și în continuare este nevoie de Emmanuel Macron pentru a păstra direcția pro-europeană a Franței, pentru a consolida UE și NATO.
Nu numai în Franța și la Bruxelles este nevoie în continuare de Macron, dar și aici, în regiunea noastră și în România este nevoie de Franța. Președintele Macron tocmai a redescoperit Europa de Est și Marea Neagră, după ce regimul criminal de la Moscova l-a trezit la realitate.
Dacă toamna trecută Germania și-a reconfirmat direcția pro-europeană prin noua coaliție și prin guvernul Scholz, a venit rândul francezilor să se pronunțe la urne. Știm rezultatele primului tur, chiar dacă numărătoarea voturilor nu s-a încheiat. La ora la care scriu s-au numărat 97 la sută din totalul voturilor. Se mai poate schimba doar ce este după virgulă.
Emoții au fost și mai sunt încă și pentru turul al doilea, deși, privind rezultatele primului tur și reperele din 2017, ecuația este în linii mari rezolvată. Foarte puțini din cei care l-au votat pe Macron acum cinci ani în turul al doilea (20,7 milioane) o vor vota pe Le Pen.
Ar trebui ca cel puțin cinci milioane de francezi care l-au votat pe Macron în finala de acum cinci ani să-și mute votul în dreptul lui Le Pen, ceea ce nu se va întâmpla.
În cel mai rău caz, cei care l-au votat și sunt atât de dezamăgiți încât nu îl mai pot vota încă o dată vor sta acasă. Diferența între cei doi a fost de 10 milioane de voturi în 2017.
Macron va avea nevoie de aliaţi după parlamentare
Atenție, în iunie sunt alegeri parlamentare, iar acestea vor da viitoarea Adunare Națională a Franței, pe care se sprijină Guvernul. Chiar dacă va câștiga președinția, LREM (Republica în marș, partidul lui Macron) va trebui să formeze o majoritate parlamentară.
Acum cinci ani a fost simplu, având un președinte ales cu două treimi, al cărui partid a defilat la alegerile parlamentare. Nu va mai fi atât de simplu de data aceasta, partidul lui Macron fiind în scădere. Ar putea avea nevoie de un partid aliat, pentru a completa majoritatea, dar asta vom vedea în iunie.
La fel ca acum cinci ani, liberalul centrist Emmanuel Macron și conservatoarea naționalistă Marine Le Pen s-au calificat lejer în turul al doilea al prezidențialelor. Nici procentele fiecăruia, nici diferența dintre ei nu arată o schimbare semnificativă față de aprilie 2017.
Amândoi au crescut cu aproximativ 3 puncte procentuale față de acum cinci ani. Pe fondul dizolvării cvasi-complete a Republicanilor și Socialiștilor, care au pierdut în total 25 de procente în ultimii cinci ani, noile rezultate ale lui Macron și Le Pen înseamnă că sunt cam la același nivel, nici nu au pierdut popularitate, nici nu au capitalizat cine știe ce. Puteau prelua mai mult din fostele partide mari ale Franței.
Prima observație este că principalii competitori și-au menținut, în linii mari, alegătorii de acum cinci ani.
Ideea că Marine Le Pen ar fi realizat o creștere importantă nu este sustenabilă, dincolo de emoția publică din ultimele zile. Nu a făcut decât să-și recupereze alegătorii care păreau la un moment dat să fi migrat spre extremistul Eric Zemmour. Acesta din urmă, după un start electoral spumos în toamna trecută, nu a reușit să se definească drept lider politic și candidat serios, demn de a fi luat în considerare, ci a rămas un pamfletar strident și aberant, fără relevanță politică.
Stânga radicală, reprezentată de demagogul Jean-Luc Mélenchon, se menține sus, cu 21,9 procente, în creștere cu două procente față de 2017, luate probabil de la socialiști.
Alegătorii lui ar putea juca un rol important în turul secund, având elemente ideologice mixte, care se regăsesc în parte la Le Pen (suveranismul), în parte la Macron (dorința de a reforma UE). Liderul Franței Nesupuse a declarat însă că „Le Pen nu trebuie să primească niciun vot în turul al doilea” (de la alegătorii stângii radicale). Va primi, dar nu multe. Majoritatea alegătorilor de stânga nu vor mai veni la turul al doilea.
Macron a urcat de la 24,1 la 27,6 procente, iar Le Pen de la 21,3 la 23,5, variații relativ minore.
Semnalul dat la urne indică un început de polarizare a societății franceze în jurul celor două opțiuni principale, dincolo de multitudinea candidaților (12) și nuanțelor care au constituit oferta primului tur.
Politica franceză parcurge un proces de schimbare ireversibilă
La vârful ierarhiei electorale, lucrurile au rămas cam la fel sau chiar s-au consolidat, păstrând însă proporțiile și diferența între opțiuni.
Fostele mari partide franceze, socialiștii și republicanii, sunt la pământ, având candidați cu rezultate derizorii (1,7, respectiv 4,8 la sută), ceea ce confirmă apusul lor.
Politica franceză parcurge un proces de schimbare ireversibilă. Nu avem nicio îndoială că această transformare are în spate radicalizarea alegătorilor stângii și dreptei tradiționale, migrația din ultimele decenii și noua structură socială a Franței (dispariția „clasei muncitoare” și sindicatelor, respectiv a Franței conservatoare rurale, catolice), schimbarea tipului de economie și eșecul președinților Sarkozy și Hollande.
Macron și Le Pen, care s-au desprins spre finala din 2017 din afara curentului politic principal, s-au menținut, totuși, după cinci ani, ca principale opțiuni de vot ale francezilor.
O veste bună și o veste rea
Există o veste bună și o veste rea în acest imobilism politic și electoral. Franța nu a mai reales un președinte pentru al doilea mandat din 5 mai 2002, când a fost reales Chirac. În ultimii 20 de ani, au fost patru președinți francezi, fiecare pentru cinci ani. S-a creat impresia puternică și tradiția eșecurilor prezidențiale și a schimbării la fiecare cinci ani. Este foarte posibil ca, pe 24 aprilie, această „tradiție” a schimbării președintelui Franței la fiecare cinci ani să fie întreruptă.
Ceea ce va fi nou la turul al doilea, față de finala din 2017, va fi distanța mult mai mică dintre Macron și Le Pen. Acum cinci ani, Macron a fost votat de 66,1 la sută dintre francezi, iar Macron de 33,9. Două treimi versus o treime. Un număr dublu de voturi și o diferență de 10 milioane.
Pe 24 aprilie anul acesta, distanța dintre aceiași doi finaliști va fi, după cum arată sondajele, mult mai mică, aproape la limită (se prezice 51-49, deși eu cred, pur intuitiv, că diferența va fi mai mare).
Această apropiere este cu adevărat elementul de noutate și cred că aceasta este ideea importantă cu care vom rămâne după aceste alegeri – că Franța se cam împarte de acum înainte în două părți aproximativ egale și opuse ca viziuni asupra viitorului UE.
Jumătate dintre francezi sunt nemulțumiți, dacă adunăm procentele pentru Le Pen, Mélenchon și Zemmour.
E drept, aici sunt tot felul de nemulțumiri, multe divergente și incoerente. Unii vor mai multă asistență socială, alții mai puțină. Nemulțumirile din tabăra lui Mélenchon nu sunt aceleași cu nemulțumirile votanților lui Le Pen sau Zemmour. Printre votanții lui Mélenchon se numără o mulțime de magrebieni, șomeri, persoane fără ocupație și asistați social care doresc ca „statul provindețial” să le dea și mai mult decât le dă în prezent. Greu de crezut că musulmanii care l-au votat pe Mélenchon o vor vota pe anti-islamista Le Pen.
Ceea ce îi unește pe cei care dau vot negativ este furia anti-sistem de care vorbesc toți radicalii și extremiștii, de stânga sau de dreapta, chiar dacă motivele, viziunea, soluțiile concrete îi despart clar și ireconciliabil.
Aceasta ar putea fi șansa lui Macron. Jumătatea nemulțumită și extremistă a Franței este mai divizată la turul al doilea decât jumătatea centristă și rațională a națiunii franceze, care îi va da votul lui Macron.
Cele două săptămâni care urmează sunt decisive
Ideal ar fi ca efectele crizei economice de care se vorbește că urmează să nu lovească atât de repede.
Există deja o scumpire a alimentelor și energiei, a apărut inflația și neîncrederea pe piața investițională. Firmele occidentale care s-au retras din Rusia își văd cifrele de afaceri afectate. Franța resimte, alături de celelalte economii europene, costul războiului declanșat de Putin și al sancțiunilor necesare la adresa Rusiei.
Da, oamenii inteligenți și educați au valori care contează și înțeleg să suporte costul sancționării Rusiei. Straturile sociale de mai jos nu își ghidează însă comportamentul politic după valori, ci după puterea de cumpărare.
Macron a petrecut o mare parte din timp, în ultimele șase săptămâni ale campaniei electorale, în discuțiile internaționale și demersurile occidentale care au urmat începerii războiului.
Le Pen și Mélenchon au bătut țara în lung și în lat și au exploatat la maxim toate deficiențele guvernării de la Paris și ale imaginii UE, scumpirile, frustrările oamenilor simpli.
Franța este o țară mare și ca întotdeauna și problemele sunt mai mari și mai complicate. Multe din promisiunile lui Macron din 2017 nu s-au împlinit. Populismul continuă să aibă o influență majoră, cu atât mai mult cu cât și programul electoral al lui Macron din 2017 tot pe populism fusese construit, chiar dacă pe populismul pro-european.
Franța rămâne principala vulnerabilitate
Să presupunem că pe 24 aprilie nu vine dezastrul pentru Franța și pentru Europa, iar Macron va fi reales. Sondajele spun cu 51 de procente. Eu zic că diferența va fi ceva mai mare, chiar dacă mult, mult mai mică decât cea din 2017.
Dar în 2027? Macron nu va mai putea candida. Nicio figură remarcabilă din partidul său nu pare să vină deocamdată din urmă. Republicanii și socialiștii sunt, cum spuneam, la pământ. Peste cinci ani, cei mai experimentați politicieni și candidați, având avantajul de a veni din opoziție, vor fi... aceiași Marine Le Pen și Jean-Luc Mélenchon, spumegând de furie și de lansat critici vehemente, după încă cinci ani de „guvernare Macron și UE”.
În opinia mea, Franța rămâne principala vulnerabilitate pe termen mediu, dintre marile democrații ale UE, la adresa Ideii Europene. Nu Germania, ci Franța.
Democrația franceză stă pe fundația tot mai șubredă și heterogenă cultural a unei societăți care s-a schimbat foarte mult în ultimii 20-30 de ani și a cărei economie, deși puternică, nu are suficientă forță pentru a da satisfacție socială tuturor celor care vor, pe de o parte, profitabilitatea firmelor și competitivitate economică, pe de altă parte, mai multă asistență socială și finanțare bugetară în educație, sănătate, administrație publică etc.
O mișcare de revoltă violentă poate reizbucni oricând
Revoltele Vestelor Galbene s-au petrecut în acest prim mandat al lui Macron.
Întâmplător sau nu, ele porniseră de la scumpirea benzinei. Revoltele par a fi încetat pentru moment, deși cauzele/motivele invocate nu au dispărut, dimpotrivă. O mișcare de revoltă violentă poate reizbucni oricând în orașele și suburbiile Franței, iar faliile și idiosincraziile culturale sunt mai adânci decât oricând.
Președintele Macron va trebui să meargă ca pe sârmă până pe 24 aprilie. Să le cânte în strună tuturor, să-i alinte pe toți, să le promită, să se angajeze că face și drege.
Este cel mai expus criticilor. Marine Le Pen nu îl va menaja. Riscul unui cutremur politic peste două săptămâni nu este complet exclus, chiar dacă nu îl văd ca probabil.
Ar fi însă extrem de important, pentru Franța și pentru Europa, ca, dacă va avea șansa celui de-al doilea mandat, Emmanuel Macron să se gândească și la ce va urma dincolo de el și să construiască un proiect politic capabil să aibă continuitate.
Asta însemnând liderul politic din 2027, valorile, viziunea realistă, programul credibil și soluțiile eficiente care vor putea duce mai departe Ideea Europeană, într-o lume care va suferi transformări majore pe plan internațional.
De aici de unde suntem pe hartă, nu puteam decât să sperăm că Franța și UE vor lucra mai departe strâns cu NATO (care nu este nici „caduc, de pe vremea Uniunii Sovietice dispărute”, nici “în moarte cerebrală”), cu SUA și Marea Britanie, că vor reinventa acel Occident puternic și unit, capabil să reziste revizionismului sino-rus, că Franța nu ne va mai trata cu superioritate și aroganță și nu va uita iarăși de România și de regiunea Europei de Est, pentru a se arunca naivă în brațele unor concepte iluzorii, ale anti-americanismului și colaboraționismului cu o Rusie criminală, pentru care nu există altă variantă decât să plătească scump și pe termen lung prețul agresiunii comise.
Soluția alegerilor franceze este un Macron mai matur și mai realist, care să evite greșelile, nu puține și nu mici, ale primului mandat