O știre bombă de miercuri informa românii că decizia CCR privind neconstituționalitatea unei ordonanţe care impune purtarea măștii a fost provocată urmare sesizării unui student în drept, anul II.
Nu este de mirare că un începător într-ale dreptului atinge o performanță de top, dar rămâi uluit la ideea că nimeni dintre cei care elaboraseră și avizaseră OUG, niciun ministru – nici măcar cel al Justiției – niciun consilier jurist al premierului, niciun alt consilier al vreunui ministru, nimeni din organele care au contribuit la întocmirea, verificarea, avizarea sau supervizarea actului emis de Guvern n-a observat că respectivul act încalcă Legea Fundamentală, dintr-un motiv banal de procedură.
Îndrăznesc să mă întreb: n-au observat oare cu adevărat, dovedind astfel incompetență, sau n-au încercat să observe, dovedind prostie?
Demult de tot, când eram student, constituia un titlu de mândrie pentru profesor să constate că un student al său îl depășește undeva în problemele predate de el la curs. Profesorul nu pierdea prilejul să-l laude pe student în cancelarie, să se fălească el însuși cu studentul său și chiar să-l propună la o bursă, dacă este cazul.
N-am observat ca specialiștii de astăzi, experții, înalții funcționari din Guvern să simtă vreo datorie morală în a-și exprima măcar admirația pentru studentul performer, care a dovedit ceea ce ei aveau demult obligaţia să observe.
Niciunul nu s-a prezentat, până când scriu aceste rânduri, să spună: da, am greșit, eu aveam datoria să verific constituționalitatea actului ce urma să-l semneze Guvernul. Eu eram dator să verific, eu n-am verificat, eu sunt vinovat.
Dar, dacă vina nu pare a nimănui, mă întreb, avea cineva înscrisă în fișa postului obligația de a verifica și constituţionalitatea actelor aprobate de Guvern, nu de alta, dar măcar ca să nu se facă de rușine Executivul, în fața țării?
Iar, dacă obligația asta nu era a nimănui, atunci cel ce întocmește fișele, șeful acestuia, șeful șefului și alți șefi ierarhici, până sus la ministru și chiar mai sus decât atâta, la însuși prim ministrul țării, toți sunt vinovați. Era rolul lor instituirea unui mecanism, capabil să monitorizeze, să urmărească și să dispecerizeze sarcinile fiecărui angajat.
Poate n-aș gândi atât de dur, poate aș spune că a fost o scăpare, dacă penibilul s-ar întâmpla pentru prima dată.
Dar faptul se repetă sistematic. Încă nu-i uitată tevatura de acum vreun an și ceva, când un alt act normativ, pe aceeași temă, fusese de asemenea declarat neconstituțional de Curte.
Ce dandana a urmat, ce năpastă, ce tărăboi! Miile de amenzi, aplicate de poliție și încasate de Fisc, trebuiau restituite vinovaților deveniți nevinovați. S-a revărsat și un val de nemulțumri la adresa premierului de atunci, plus multe săgeți către CCR, cu acuza că ar fi oferit apă la moară unui partid din opoziția de atunci, care s-a pomenit cu puncte electorale picate absolut ca para mălăiață în gura lui Nătăfleață.
Scandal mare, explicații la Guvern, discuții în Parlament, declarații obositoare pe la Antenele de serviciu, senzația generală că țara e pe un butoi cu bulbere. Asta a urmat.
Ciudat însă: scandal a fost mare, dar niciun vinovat nu s-a găsit. Aș zice că nici nu s-a căutat. Exact așa și acum, când faptul se petrece repetat, aproape la indigo, cu cel anterior.
Și, tot ca în cazul anterior, nimeni nu caută și nu găsește vreun vinovat pentru neghiobia de a fi promovat și a doua oară o ordonanţă tot neconstituțională, tot pe tema măștilor și tot pe faptul pandemiei.
Să mă iertați, dar mergând tot pe acest drum, intuiția îmi spune că încă multe hotărâri de acum încolo riscă să fie tot neconstituționale și tot cu tărăboi la restituirea amenzilor.
Îl înțeleg perfect pe doctorul Arafat pentru care sună ca o victorie faptul că folosirea măștii în spații închise n-a fost contestată de Curte și, măcar asta, rămâne în picioare. Înțeleg și modul elegant cum reacționează ministrul Rafila, care se ferește să comenteze decizia CCR, dar ne explică, strict de pe poziția sa de medic:
„Masca nu este o restricție, ci un element de protecție. Nu discutăm de botniță, ci de protecție. E un gest obișnuit. Unele țări cu poluare ridicată au o cultură a purtării măștii, cred că așa ar trebui să abordăm problema”.
Da, domnule ministru, exact așa am aborda problema, dacă am trăi cu toții în România Educată. Dar deocamdată noi încă ne mai aflăm tot în țara nimănui, unde educația este sublimă în teorie, dar în practică lipsește cu desăvârșire – cum se exprima un personaj caragialesc.
Ce-i aicea, oameni buni? Asta este România Educată, de care vorbeam? Asta să fie, oare, țara mea de glorii, ţara mea de dor, pe care o cânta poetul, sau este mai degrabă țara lui Papură Vodă, unde nu e problemă dacă mori, dar e problemă când trăiești neconstituțional.
Să fim înțeleși, nu le caut pricină juriștior, ei și-au făcut datoria, au judecat conform Constituției, hotărârea magistraților e ceva obligatoriu, nediscutabil și bătut în cuie.
Corect. Numai că însăși Constituția, atunci când o redacta regretatul Antonie Iorgovan, când o aviza Parlamenul și o aproba poporul suveran prin referendum, n-a prevăzut nimeni că peste patria ninsă, se va așterne într-o zi pandemia.
Altfel, cu siguranță, însăși Legea Fundamentală ar fi avut în vedere protejarea populației de nemilosul virus, care produsese până joi 2.613.716 de infectaţi (peste 13% din populația țării) și 62.063 decedați (cam cât un sfert din Ploiești) .
Să mă tai și n-am să cred că, în fața unui asemenea dezastru umanitar, nu se face chiar nimeni vinovat. Dar nici nu pot admite că vina este a unui singur neghiob care n-a verificat cum trebuie în actele guvernamentale, ca să respecte procedura și fie constituționale din start, nu să se ridice scandalul cât casa când e să li se restituie românilor amenzile incasate.
Vina este a noastră, oameni buni. Iar, când spun a noastră, nu mă refer la întregul popor român – Doamne ferește! – nici la alegători.
Mă refer la aleșii poporului, la acea mână de oameni trimiși să facă legi bune, nu să ne pomenim că, după ce unii s-au îmbolnăvit, iar alții au murit respectând legea, supraviețuitorii sunt amendați, întrucât ei au fost prinși încălcând-o, dar se află încă în viață.
Ce puteau face aleșii? De peste doi ani, de când a început să bântuie pandemia pe glob, aleșii noștri, parlamentarii instalați în cea mai luxoasă clădire de pe continent, au avut timp destul să facă legi care să fie în concordanță cu cerințele medicale din pandemie, dar nici să nu fie neconstituționale.
Dar aleșii ce au făcut timp de peste doi ani? S-au bombardat nimicitor cu moțiuni simple (care de altfel nici nu produc efecte), s-au torpilat cu moțiuni de cenzură (ca să plece „ai lor” și să vină „ai noștri”), au dezbătut în comisiile parlamentare orice altceva afară de problemele pandemiei, unii parlamentari au sfidat contagiunea, alții s-au ocărât între ei ca birjarii în intersecție, o doamnă senator s-a dat în spectacol la sfadă cu o ziariastă italiană, iar soțul doamnei, ca să apere onoarea soției, a mușcat-o pe ziaristă de mână. Marș, potaie!
Hai, să fim serioși, până să facem noi legi pentru ea, parcă îmi vine să prevăd că pandemia va trece de la sine.
Va trece, dar, până atunci, nu știu câți cetățeni ai patriei mele se vor mai îmbolnăvi și câți vor mai muri, fără ca nimeni să se facă vinovat.