Cercetătorii și personalul medical depun eforturi pentru a împiedica decesul pacienților bolnavi de COVID și răspândirea coronavirusului. Pe mulți dintre acești specialiști, eforturile îi costă propria sănătate mentală.
De peste un an încoace, oamenii de știință și angajații din sistemul sanitar lucrează neobosit pentru a împedica decesele cauzate de COVID-19 și apariția unor noi focare.
Presați de dorința de a da cât mai rapid rezultate, mulți dintre acești oameni au pierdut noțiunea de timp liber, de viață personală.
"Mă simt obosit în continuu, am senzația că alerg la cel mai lung maraton din viața mea. Dar n-am încotro, trebuie să continui", mărturisește Krutika Kuppalli, asistent la catedra de boli infecțioase a Facultății de Medicină din Carolina de Sud.
"De fiecare dată când am senzația că începem să răzbim, se mai ivește ceva."
În cazul angajaților din sistemul sanitar, Organizația Mondială a Sănătății vorbea despre burnout cu mult înainte de debutul pandemiei, dar nu clasifica epuizare ca afecțiune medicală, ci era considerată un "fenomen ocupațional".
În 2019, OMS a redefinit termenul: „sindrom rezultat din stresul cronic la locul de muncă, ce nu a putut fi gestionat cu succes“.
Un sindrom manifestat prin senzația de epuizare, lipsă de concentrare la locul de muncă, atitudine ostilă sau cinism față de muncă și eficiență redusă.
De la bullying și program prelungit la presiuni și concurență - există o serie de factori care pot duce la burnout ,mai ales în cazul profesioniștilor din domeniul cercetării, afirmă Zoë Ayres, om de știință și avocat specializat pe legea privind sănătatea mentală și a protecției persoanelor cu afecțiuni psihice.
Un rol important în apariția sindromului îl are indisponibilitatea persoanelor afectate de a vorbi despre problemele lor.
În perioada pandemiei, cercetătorii au fost supuși unor presiuni fără precedent. Conform unui sondaj realizat în SUA, în peste 1.100 de instituții de învățământ superior, 69% dintre respondenți declarau în 2020 că se simt stresați. În 2019, doar 32% afirmau același lucru.
Dacă în urmă cu doi ani 12% dintre participanții la sondaj acuzau stări de nervozitate sau chiar furie, anul trecut procentajul acestora era de 35%. 68% spun că se simt atât de obosiți, încât unii iau în considerare o reorientare profesională, retragerea la pensie anticipată sau ieșirea din domeniul cercetării.
„Sunt momente când, pur și simplu, îmi vine să mă dau bătută, să renunț la cercetare. Dar pesemne toată lumea simte uneori așa, nu?“ spune Zoë Hyde, epidemiolog la University of Western din Australia.
Sprijin reciproc
Deși, uneori, suportul instituțional lipsește, oamenii de știință fac tot posibilul să-și acorde sprijin reciproc.
„Nu cunosc niciun cercetător implicat în combaterea pandemiei care să nu fie suprasolicitat“, spune Maimuna Majumder, membru junior în programul Computational Health Informatics al Children's Hospital din Boston și Harvard Medical School.
„Dar ne sprijinim reciproc și lucrul acesta ne ajută, mai ales ținând seama de sentimentul permanent că este mai mult de făcut decât poate face fiecare dintre noi“, adaugă Majumder.
Zoë Hyde a găsit sprijin la o comunitate online a oamenilor de știință. Platforma le permite membrilor să vorbească liber despre sentimentele lor și să dea frâu liber frustării.
„Cred că ne este de un real folos“, spune Hyde.
În timp ce oamenii de știință fac totul pentru a salva vieți, unii trec prin durerea pierderii celor dragi.
„Atât de mulți oameni sunt în doliu din cauza pandemiei. Și atâtea comunități - inclusiv cea căreia îi aparțin, personalul medical, BIPOC (Black, Indigenous and people of color n.red.) etc. sunt afectați de un aparent nesfârșit val de boală și moarte“, mărturisește Majumder.
Când SUA păreau să dețină din nou controlul asupra situației, India începea lupta cu o nouă variantă a coronavirusului.
Krutika Kuppalli de la Facultatea de Medicină a Universității din Carolina de Sud are familia în India. Rudele sale s-au îmbolnăvit de COVID. În timp ce își facea meseria în SUA, s-a străduit și să-și ajute familia și prietenii din India. „A fost epuizant, emoțional și nu numai“, spune Kuppalli.
Trasarea limitelor
"Persoanele din mediul academic tind să creadă că știința și cercetarea sunt chemarea lor. Identitatea lor este strâns legată de profesia aleasă“, spune Desiree Dickerson, psiholog clinician și specialist în sănătate mentală.
Este și cazul Mariei Sundaram, epidemiolog și postdoc (cercetător postdoctoral) la ICES, Ontario. „Eu mă identific cu profesia mea“, admite Sundaram.
Aflată la început de carieră, ea spune că, după 20 de ani de muncă, ar vrea să poată privi înapoi cu sentimentul că și-a făcut meseria cât de bine a putut. „Uneori am senzația că este mult, alteori că nu-i destul.”
Desiree Dickerson afirmă că „micro-schimbările” pot face diferența în ziua cuiva. Pentru Majdumer, o asemenea schimbare ar putea fi pictatul sau interpretarea unei partituri. „Deși recunosc faptul că este extrem de dificil pentru mine să fac toate acestea fără să mă simt vinovată“, spune ea.
Contractele scurte, presiunea elaborării unor lucrări științifice și concurența strânsă în obținerea finanțărilor se adaugă stresului deja existent în activitatea academicienilor.
Conform unui sondaj al revistei Nature, efectuat pe aproximativ 6.300 de doctoranzi, 36% dintre respondenți au căutat ajutor specializat din cauza depresiei sau a stărilor de anxietate.
În opinia avocatei Zoë Ayres, de un real folos ar fi ca instituțiile să-și asume un rol mai mare în protejarea sănătății mentale a oamenilor. Acestea ar trebui să admită că „sănătatea mentală nu îi revine doar individului, ci și instituției pentru a asigura un mediu de lucru primitor și sigur“.
Probabil, academicienii nu cunosc și alte căi de a face carieră sau se gândesc că o schimbare în carieră înseamnă un eșec, spune Dickerson.
Ca atare, cei dornici să rămână în mediul academic sacrifică multe pentru a rămâne competitivi. „De asemenea, lucrul acesta înseamnă și că sunt foarte ușor de exploatat. Și dacă-ți dorești al naibii de mult, lucrezi mai multe ore, faci și mai multe sacrificii. Altfel, unul care vrea mai mult o să-ți ia locul“, adaugă psihologul.
Dragonfly Mental Health, o organizație non-profit care pledează pentru prioritizarea sănătății mentale în mediul academic, a constatat o creștere a numărului de persoane interesate de workshop-urile sale.
La atelierele organizate până acum în șapte țări din lume au luat parte peste 6.000 de academicieni care au învățat să coordoneze, la rândul lor, workshop-uri similare și în alte părți ale lumii.
„Noi, oamenii de știință, suntem foarte pasionați de munca noastră. Și știu din propria experiență că, deseori, epuizarea este un fel de semn de onoare, dar și ceva ce ar trebui să reînvățăm să nu mai facem“, spune Jelena Brasanac de la spitalul universitar Charite din Berlin.
Louisa Wright
Citeşte şi:
