Dacă există un domeniu care interesează orice persoană în România, el este cel al pensiilor. Fie că vorbim despre pensionarii cu ochii pe evoluția veniturilor lor lunare, fie că vorbim despre persoane încă active, interesate mai ales de evoluția vârstei de pensionare.
Un subiect sensibil care deja a fost supus unor zdruncinături repetate, pentru că fiecare putere s-a simțit îndreptățită să pună în practică propria politică în domeniu și să facă propriile proiecții.
Situația este acum complicată de misterul reformelor pe care premierul Cîțu și le-a asumat la Bruxelles în cadrul Planului Național de Redresare și Reziliență.
Faptul că n-a spus nimic despre ele, o încălcare flagrantă a regulilor unei democrații funcționale și a unei guvernări transparente pe care inclusiv domnia sa o tot cerea PSD, a alimentat speculațiile.
Puținele informații apărute în presă pe surse după întâlnirea premierului cu Ursula von der Leyen fac referire la domeniul pensiilor, dar într-o formulă extrem de generală, adică o reformă majoră care să asigure echitate pentru cei cu venituri mici și sustenabilitate pentru viitor.
Să fie bine ca să nu fie rău, dar cum? Multe variante nu există: ori crește baza de colectare, ori pensiile scad drastic, ori crește vârsta de pensionare. Au apărut deja tot felul de scenarii care duc vârsta de pensionare până la 75 de ani.
Unele sunt desigur rău voitoare, dar lipsa de transparență dă frâu liber imaginației. Guvernanții nu au reușit decât să se contrazică: ministrul Muncii neagă categoric orice creștere a vârstei de pensionare, Ludovic Orban și premiul Cîțu spun că se discută, vicepremierul Barna afirmă că ar urma o corelare cu speranța de viață, ceea ce premierul infirmă.
Este probabil cel mai inept mod de a trata o temă importantă, al cărui efect este o stare de nesiguranță, neîncredere și care proiectează incompetență.
Creșterea vârstei de pensionare în România ar transforma pensia dintr-o contribuție într-un impozit, pentru că puțini ar fi cei care ar apuca să se bucure cu adevărat de ea în condiții decente.
Românii sunt mai bolnavi decât restul europenilor din foarte multe motive care țin de condițiile de viață și de accesul la sistemul sanitar. Asta arată toate statisticile.
Constatam în timpul pandemiei câte persoane teoretic fără comorbidități făceau forme grave de Covid sau chiar decedau. Mulți erau doar fără comorbidități cunoscute.
Românii evită mersul la doctor, din cele mai diverse motive, fie de educație, fie economice, fie de accesibilitate și își duc bolile pe picioare fără să știe, boli care se agravează și care îi vulnerabilizează.
Împinși să lucreze și mai mult vor fi tot mai departe de momentul în care, la pensie, să se mai îngrijească de sănătate. Ar fi cea mai cinică reformă.
Că sistemul de pensii nu va mai fi sustenabil, ceea ce inclusiv din motive demografice se va accentua, nu e o noutate. Se știe demult.
Tocmai de aceea, cea mai importantă reformă a pensiilor a fost crearea pilonilor 2 – pensie privată obligatorie și 3 - pensie privată facultativă.
Pilonul 2 trebuia întărit prin creșterea treptată a procentului din contribuția lunară a angajatului, iar pilonul 3 prin facilitați fiscale.
Nu s-a întâmplat, calendarul de creștere a contribuției la pilonul 2 nu a mai fost respectat, fondurile de pensii au fost sub asaltul permanent al guvernelor lui Liviu Drangea, au scăpat cu greu, dar au pierdut ritmul și nu sunt unde ar trebui. Legislația e încă incompletă.
Tinerii ar trebui educați sistematic să economisească pentru pensie și în privința modalităților de economisire.
Apoi guvernul ar putea să încurajeze fondurile de pensii ocupaționale tot prin facilitați fiscale. Așa cum ar trebui să încurajeze natalitatatea și revenirea în țară a românilor plecați, ca să aibă cine plăti pensiile următoarelor decenii.
Despre toate acestea nu am auzit pe nimeni vorbind.
Cele mai importante declarații despre reforma pensiilor:
