Fără îndoială, știrea despre memoriile fostului premier Viorica Dăncilă face să pălească în ochii multora alte evenimente senzaționale, chiar și cele legate de vaccinare, de senatoarea Șoșoacă sau de revolta izbucnită la vârful PNL, unde i s-a cerut domnului Orban nici mai mult, nici mai puțin, decât să plece.
Ca să fim corecți, cartea nu este scrisă de însăși fosta doamnă premier, ci de Marga Nițu, sub forma unui interviu cu o personalitate bine cunoscută în public, alături de care jurnalista și-a asigurat de pe acum un bestseller.
Nici n-a apărut volumul și, numai la aflarea titlului, reacția internauților s-a manifestat prin sute de postări – poate chiar mii – legate de faptul că doamna Viorica a putut să scrie o carte.
„Poate este o carte cu desene de colorat”, scrie cineva. „Cu siguranță este scrisă pe un caiet dictando”, postează un altul. Iar un al treilea observă că „Este singurul caz când un fost lider PSD scrie o carte în afara gratiilor”.
Nu mi-am propus aici să înșir prea multe din spiritualele replici ale internauților, dar îmi permit să fac și eu o remarcă, aceea că personalitățile de seamă din istorie și-au scris memoriile de obicei cu mâna lor, necum a altcuiva, ca și cum s-ar feri ca nu cumva să dea personal cu bățu-n baltă. Corect: oricine îi este teamă de DNA. He-he, make a photo?
Cu o inspirație care nu pare să-i aparțină celei intervievate, autoarea interviului își întitulează cartea „Viorica Dăncilă – partea ei de adevăr”. Însuși titlul cărții sugerează faptul că adevărul are mai multe părți și, dacă există o anumită parte a Vioricăi, ar fi de presupus că există și altele, ale altora.
Titlul mi se pare chiar o provocare, una care îi invită și pe alții să descopere părțile lor de adevăr și să scrie bestseller-uri, cu ghiotura.
Nu trebuie decât să răspundă acești „alții” la provocare și numaidecât se va declanșa o intensă activitate editorială, librăriile vor umple rafturi întregi cu părți de adevăr ale politicienilor de vază, aflați pe baricade diferite și înarmați fiecare cu partea lui de adevăr.
Intuiția îmi spune că primul pe lista de așteptare este domnul Ciolacu, care sigur va reacționa, atunci când doamna Viorica va pubica partea ei de adevăr, cu privire la momentul când i-a fost sustras pe neașteptate scaunul de sub ea.
Presupun că, în replică, domnul Ciolacu va etala numaidecât propriul său adevăr referitor la același scaun, de care Viorica se ținea cu dinții. Atunci măselele lui Ciolacu se vor arăta că au fost mai puternice.
Dar, întrucât adevărul are adesea mai multe părți, uneori chiar foarte numeroase, aș paria că, în asemenea moment, n-ar rezista Dragnea, în celula lui, fără să transmită partea sa de adevăr, despre același scaun, pe care șezuse el înaintea Dăncilei și cu mult înaintea Ciolacului.
În plus, Dragnea are partea lui de adevăr și cu privire la alt moment crucial pentru istoria partidului, acela când se ținea Ponta cu dinții de același scaun, dar partea de adevăr a lui Dragnea i-a tras prietenește de preş, cu scaun cu tot și chiar cu un bobârnac, ca să-i fie mai sigură alunecarea pe scări în jos.
Ar fi însă greșit să vorbim doar de Dăncilă, Dragnea și Ciolacu, ca singurii deținători ai părților de adevăr. Mă întreb oare câte părți de adevăr or avea de spus toți marginalizații de tipul Rădulescu-Mitralieră, Codrin Ștefănescu, Șerban Nicolae, Liviu Pleșoianu, Carmen Dan, Liviu Pop, Cati Andronescu, dar și alții destui, care nu așteaptă decât jurnalistul potrivit, să le ia inteviuri și să-i propulseze direct în librării?
Cu oarecare talent, din fiecare părticică de adevăr, cât de mică, poate țâșni câte un bestseller de proporții și, dacă te gândești la câte părți de adevăr pot încăpea în uriașul PSD – dar nu numai acolo – gândul îți sugerează că ai putea umple o bibliotecă numai cu părți de adevăr, iar România, renumită pentru mulțimea doctoratelor ei, ar putea ajunge și mai cunoscută pentru mulțimea părților de adevăr.
Cred că își mușcă buzele Gabriela Firea, la gândul că dânsa, fostă ziaristă notorie, n-a fost în stare să publice propria ei părticică de adevăr, despre găurile negre descoperite de Nicușor Dan acolo de unde a plecat dânsa fără să-și recunoască înfrângerea.
Dar părticica de adevăr a Olguței Vasilescu? Ar fi suficient să povestească istoria nunții ei cu dar, în valoare de sute de mii de euro, ca să atragă tot atâta interes, ca și preșul smuls de sub scaunul Dăncilei de către neașteptatul vizitator Ciolacu.
Recunosc, pe de o parte, nu mă atrage prea mult felia de adevăr a Vioricăi, așa cum se pregătește publicarea ei, dar pe de altă parte curiozitatea nu-mi dă pace. Mă roade simțul iscoadei, dorința de a afla cu ce a convins-o atât de rapid Ciolacu să demisioneze, la numai câteva ore după ce declarase la televizor, în fața națiunii, că nu va face în ruptul capului așa ceva.
Aștept să confirme în carte ce-i garantase Ciolacu la schimb cu demisia, înduplecând-o până într-acolo, încât a crezut orbește în garanțiile lui, netemându-se că poate rămâne fără șefia femeilor pesediste, pe care a pierdut-o, și fără fotoliul de deputat, pe care nu l-a mai apucat.
Îmi dau seama câtă decepție izbucnește în inima doamnei Dăncilă, atunci când își amintește despre uriașul ei succes, atunci când Teleormanul o gratula pe ea, nu pe altcineva, să fie primus inter pares și s-o trimtă la Bruxelles, despre momentul de glorie când România a ales-o pe ea, nu pe altcineva, să fie factorul non-conflictual necesar atunci la Palatul Victoria, și despre momentul când Bucureștiul nerecunoscător tocmai a trimis-o înapoi la Videle, vecină de balcon cu Camen Dan.
Sic transit gloria mundi. Dar nu este vina ei că s-a prăbușit așa jos. Este vina celor care au ridicat-o așa sus.