Aproape în fiecare an, intrăm în perioada aceasta cu o listă mai mult sau mai puțin explicită de lucruri care „trebuie” să iasă bine. Mâncarea, întâlnirile, atmosfera, poate chiar starea noastră. Și, fără să ne dăm seama, ajungem să tratăm liniștea ca pe încă un obiectiv: ceva ce ar trebui să apară dacă am făcut totul „cum trebuie”.
Doar că liniștea nu funcționează așa.
Nu vine ca rezultat al unei organizări reușite și nici ca efect al unei zile fără incidente. De cele mai multe ori, nu ține de context, ci de felul în care ne așezăm în el, iar asta e partea mai puțin comodă, pentru că nu poate fi controlată în același mod.
Suntem obișnuiți să funcționăm într-un ritm continuu de ajustare: corectăm, anticipăm, completăm, ne pregătim pentru ce urmează. Chiar și atunci când vrem să ne relaxăm, o facem tot cu un scop - să ne revenim mai repede, să fim mai eficienți după. În felul acesta, până și pauza devine o sarcină.
De aceea, pentru mulți oameni, momentul acesta nu aduce calm, ci un ușor disconfort. Când ritmul scade, ies la suprafață lucruri pe care, în mod obișnuit, le ținem ocupate sau amânate: gânduri, întrebări, tensiuni mici care nu mai au unde să se ascundă. Nu e ceva spectaculos, dar e suficient cât să ne facă să vrem să umplem din nou spațiul.
Și exact aici se pierde oportunitatea.
Pentru că liniștea nu apare când totul e rezolvat, ci atunci când nu mai încercăm să rezolvăm totul în același timp. E o schimbare discretă de poziție: de la a împinge lucrurile înainte, la a le lăsa, măcar pentru o vreme, să stea așa cum sunt. Nu e resemnare și nici renunțare, ci o formă de a nu mai forța.
În relațiile cu ceilalți, tendința de a „face să fie bine” devine și mai vizibilă. Există așteptarea că trebuie să ne apropiem, să recuperăm, să avem acea atmosferă de armonie care pare că se potrivește momentului. Doar că apropierea nu se produce la comandă, iar tensiunile nu dispar pentru că le-am programat să dispară.
Ce se poate face, în schimb, e mai puțin spectaculos și, tocmai de aceea, mai eficient.
Să fim mai puțin reactivi decât de obicei. Să nu intrăm atât de repede în aceleași roluri. Să nu corectăm fiecare replică sau fiecare gest care nu ne convine. Să lăsăm unele lucruri nespuse fără să simțim că pierdem ceva esențial. Să ascultăm fără să pregătim imediat răspunsul.
Sunt ajustări mici, dar consistente. Apropierea apare atunci când nu mai forțăm să o producem.
Mai există și tentația de a compara prezentul cu un „altădată” idealizat. De a aștepta să simțim ceva ce, poate, nu mai există în aceeași formă. Doar că oamenii se schimbă, relațiile se schimbă, iar noi nu mai suntem în același loc. A încerca să recreăm un sentiment din trecut aduce, de multe ori, mai multă presiune decât liniște.
Liniștea nu vine din absența completă a problemelor, ci din faptul că nu le mai ducem pe toate, în același timp, peste tot. Și, poate, cel mai important lucru: disponibilitatea de a ne opri nu e garantată de fiecare dată, chiar dacă momentul din calendar se repetă. Putem trece prin zilele acestea la fel de grăbiți ca în oricare altele, bifând lucruri și așteptând să se termine.
Sau putem lăsa puțin spațiu.
Nu e nevoie de gesturi mari. Nici de schimbări spectaculoase. Doar de o ușoară retragere din reflexul de a controla totul, de a întoarce privirea în interior și de a lăsa lucrurile să fie, măcar pentru o vreme, așa cum sunt.
Așa putem observa ce rămâne când nu mai forțăm nimic.
—
Hristos a înviat!
Alte articole ale psihoterapeutului adlerian George Chiriacescu.