Cea mai mare parte a oamenilor politici activi și importanți din România, consideră cercetătorul, au fost formați în ultima perioadă a regimului comunist, atunci când a avut loc fenomenul de implozie a regimurilor comuniste. Cea mai mare parte dintre aceștia sunt oameni care, de fapt, nu cred în nimic. Aceasta e una dintre explicațiile fragilității țării în care trăim azi.
Citate relevante:
- Cred că este foarte important să participăm la fixarea în memoria afectivă, în conștiința și în setul de valori cu care operăm fiecare dintre noi, a unei idei fundamentale, și anume că democrația este singurul prieten al cetățeanului obișnuit.
- Intelectualii au plecat din prima linie a politicii pentru că întregul spectru politic românesc este unul anti-intelectualist … Ceea ce transformă această comunicare între politicieni și intelectuali într-o permanentă sursă de frustrări.
- Una dintre amenințări la adresa societății e absența viziunii politice și a anvergurii intelectuale la noile generații de lideri. Când politicienii, așa zis democrați, nu livrează, este absolut natural ca mulți dintre oameni să se gândească la o alternativă.
- Problema nostalgiei ceaușiste în România nu este existența ei, nu este propagarea ei, ci audiența ei extrem de largă…
Cum vi s-a părut anul 2025?
Mi s-a părut, dacă vreți, un an pe de-o parte straniu, pe de altă parte, un an destul de previzibil. Depinde cât de atent ai fost să observi ceea ce se întâmplă și cât de format îți este ochiul pentru a privi din perspectivă istorică.
Ca istoric, sunteți pesimist sau optimist? În general, vă uitați în trecut și cu instrumente științifice…
Aș prefera să folosesc acele instrumente științifice pentru a vorbi un pic despre prezent. Mie mi se pare că suntem într-o stare la fel de vulnerabilă, poate chiar puțin mai vulnerabilă, decât eram anul trecut, în 2024.
Realitatea e că istoricii sunt prezicători slabi ai viitorului. Și da, eu sunt o persoană optimistă. Am un tip de optimism reținut, dar este un optimism care se fundamentează pe o perspectivă asupra trecutului. Dacă există o particularitate colectivă a românilor, cu toate riscurile pe care le incumbă o astfel de afirmație, este aceea că au tendința să cadă înainte ca glonțul să fie tras. Ceea ce poate constitui o problemă în momente de tensiune. Și da, sigur că am rămas o societate vulnerabilă, un sistem greu pus la încercare, aflat sub presiune.
Însă cred că există în toate aceste evenimente care s-au petrecut pe parcursul anului 2025 și câteva vești bune. Una dintre ele este că nu mai suntem toți în aceeași tabără, iar acest lucru e foarte important. E un semn de sănătate a societății, de sănătate intelectuală și cred că e foarte important să știm câți dintre noi aderă, de fapt, la democrație și câți dintre noi își doresc să trăiască într-o democrație. O astfel de radiografie cred că ne-ar permite fiecăruia dintre noi și le-ar permite liderilor politici să-și proiecteze acțiunile în funcție de prioritățile care se desprind dintr-o astfel de imagine. Deci, din acest punct de vedere, nu aș fi nici îngrijorat, nici speriat.
Hai să admitem că, de fapt, această țară a realizat progresele pe care le-a realizat până acum nu la presiunea unei majorități absolute, ci la presiunea unui segment important din această societate, să spunem undeva până în 50-55% din publicul larg, care a tras până la urmă după el către modernitate toate celelalte segmente și a învins, cel puțin în anumite momente importante, rezistența diverselor structuri.
Din punctul acesta de vedere, așa am funcționat. Că am fost foarte aproape de prăbușire în anul 2025 este o realitate, dar știm că nu a fost singurul moment din istoria noastră recentă.
Ce m-a uimit? M-a uimit faptul că anii de apartenență la lumea occidentală i-au lăsat pe unii dintre noi neschimbați. Dar asta doar pentru că cei mai mulți dintre noi nu am avut timp să observăm ce fac ceilalți.
Într-o discuție cu editorul șef, am căzut de acord să vă întrebăm ce ancore mai au oamenii în societate? Senzația noastră de jurnaliști e aceea că sunt foarte mulți oameni debusolați de evenimente, de discuții, de dezbaterile din societate. Chiar unii bine intenționați și într-o bună măsură educați, dar care efectiv nu au de ce să se agațe, nu au la ce să se raporteze. Cum poate fi rezolvată această problemă și de către cine?
Una dintre calitățile jurnalismului de bună calitate care m-a atras întotdeauna o reprezintă acea capacitate de a pune întrebări grele, folosind puține cuvinte. Da, există un tip de nesiguranță în societate. Se practică un tip de escapism ca în toate momentele de tensiune, ca în toate momentele în care lumea este cuprinsă de sentimentul sfârșitului iminent. Dar asta ne aduce la prima parte a discuției noastre, anume că suntem, colectiv vorbind, o comunitate destul de sensibilă la imboldurile pe care le percepem din afara noastră.
Realitatea este că radicalizarea politică din România ultimelor luni, România anului 2025, a readus în discuție chestiunea violenței politice.
După prima jumătate a anilor '90, când s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat, în anii 2000, România renunțase la acest mod de a face politică. Dar nu pentru că se produsese o reorganizare morală, intelectuală, temeinică a mediului politic, ci pentru că toată lumea se complăcea în formalism. Curentul suveranist a renunțat la masca formalismului democratic și a pus problemele exact așa cum a simțit. Și asta pe foarte mulți dintre noi ne-a speriat.
Cine s-a uitat în ultimii ani la ceea ce se petrece în Federația Rusă, la ceea ce se petrece în Belarus, la ceea ce s-a petrecut în Ungaria nu s-a speriat foarte tare, pentru că dinamica procesului a fost oarecum similară. Ceea ce ne-a mai uimit pe noi a fost rapiditatea cu care România a împrumutat toate aceste reflexe particulare mai degrabă regimurilor autoritariste sau autocratice, cum este cazul Rusiei.
De ce credeți că intelectualii au plecat din prima linie a dezbaterilor politice?
Au plecat din prima linie pentru că întregul spectru politic românesc este un spectru anti-intelectualist. Politicienilor din România, începând de la Nicolae Ceaușescu, le repugnă ideea implicării intelectualilor în politică. Nu se simt confortabil în discuțiile cu intelectualii, din simplul motiv că aceștia, folosind mai mult de 300 de cuvinte, subliniază prin fiecare dintre afirmațiile lor sărăcia lexicală a politicienilor și, mai ales, sărăcia și lipsa de anvergură intelectuală. Ceea ce transformă această comunicare între politicieni și intelectuali într-o permanentă sursă de frustrări.
Și atunci este mult mai simplu să excluzi intelectualii din politică, să insiști asupra fațetei tranzacționaliste a politicii, pentru că intelectualii sunt obositori: au dileme, au principii, fac referire la moralitate, și toate aceste lucruri impietează asupra eficienței exercițiului politic, așa cum a fost el conceput la noi în ultimii ani. Pe cale de consecință, avem o dezintelectualizare istorică a politicii românești, care nu este un fenomen ce ține de democrație.
Pe de altă parte, când spuneați că există această dezorientare, știți ce cred că este cea mai importantă misiune a intelectualilor care se exprimă în spațiul public? Și aici vorbesc despre o paletă largă de meserii, de la ziariști până la medici. Cred că este foarte important să participe la fixarea în memoria afectivă, în conștiința și în setul de valori cu care operăm fiecare dintre noi, a unei idei fundamentale, și anume că democrația este singurul prieten al cetățeanului obișnuit.
Intelectualii trebuie să vorbească despre democrație în termeni inteligibili, chiar și pentru ne-intelectuali, și în termeni aflați dincolo de orice tip de dezbatere, chiar și de idei. Nu în sensul să fie acceptată ca o teză ultimă, ca un adevăr ultim, dar să operăm cu anumite concepte și convingeri pe care le împărtășim. Pentru că, dacă nu avem un bagaj conceptual comun, e foarte complicat să generăm proiecții comune.
Personal, observ că în discursul politic democrația, apelul la democrație și explicarea democrației sunt foarte slab prezente în ultimii ani. De ce credeți că s-a ajuns în situația în care se vorbește atât de puțin de democrație?
Pentru că este o slabă absorbție organică a normelor și a ideilor democratice în întreg spectrul politic românesc.
Trebuie să admitem un lucru care este valabil pentru multe dintre țările foste comuniste. Cea mai mare parte sau mulți dintre politicienii activi, puternici, importanți în aceste țări sunt formați sau și-au început formarea în ultima perioadă a regimurilor comuniste, când a avut loc acel fenomen de implozie, de delegitimare ideologică a regimurilor comuniste.
Cea mai mare parte dintre acești oameni sunt oameni care, de fapt, nu cred în nimic. Ei sunt oameni care au văzut prăbușindu-se un sistem ce se considera veșnic, ce se considera încarnarea evoluției istorice a omenirii. Au văzut prăbușindu-se acest sistem, au văzut apoi o succesiune de partide, o succesiune de regimuri și sunt oameni care cred întâi de toate în puterea, dacă vreți, tranzacțiilor politice de a organiza societăți.
Pe acest fond de criză ideatică, de absorbție insuficientă și nesinceră a ideilor și valorilor democratice, în multe episoade politice ale acestor țări se petrece ceea ce s-a petrecut în perioada imediat postbelică după Primul Război Mondial: apelul la naționalism ca forță de consolidare a societății.
Pentru că globalizarea, accelerarea acestui fenomen, așa cum îl vedem că se petrece în jurul nostru, în toate domeniile, are printre efectele negative atomizarea.
Societatea își pierde conștiința apartenenței la corp. Și atunci există politicieni care, pentru a ajunge pe prima scenă, pentru a accesa puterea, fac apel la această forță a naționalismului pe care o propun în contradicție ireductibilă cu tot ceea ce înseamnă modernitate, cu tot ceea ce înseamnă globalizare, cu tot ceea ce înseamnă democratizare.
De aceea, există un public al acestor oameni politici cu predilecție pentru folclorul conspiraționist și obscurantist pe care îl vedem atât de bine răspândit pe rețelele sociale, pentru că acest folclor este un mod schematic de a crea literatură respectând aceeași rețetă de fiecare dată. De aici popularitatea lui imbatabilă pe rețele sociale.
În acest proces de erodare a conceptului de democrație, atât la nivel politic cât și la nivelul dezbaterii publice, ce rol are Rusia?
Cum văd eu lucrurile, există o ordine de priorități în acest cocteil exploziv. Pe primul loc, dacă trebuie să explicăm cauzele acestei degradări a gândirii democratice — pentru că de fapt asta este, ați definit foarte bine — este absența viziunii politice și a anvergurii intelectuale la noile generații de politicieni. Când politicienii, așa-zis democratici, nu livrează, este absolut natural ca mulți dintre noi să se gândească la o alternativă la acest sistem.
Doi. În cazul particular al României, dar nu doar al României, o contribuție importantă o joacă prezența excesivă a aparatului de informații și control în sfere ale societății unde teoretic nu are ce să caute. Totuși, noi trebuie să recunoaștem un lucru fundamental: acest stat în care trăim astăzi, prin structură, prin filosofie de organizare, prin manieră de agregare a subsistemelor, datorează nepermis de mult lui Nicolae Ceaușescu.
Noi suntem țara care nu doar că a preluat in corpore întreg aparatul de represiune al lui Nicolae Ceaușescu, dar îi mai plătește și astăzi pensii foștilor ofițeri ai Securității, care s-au ocupat toți, fără excepție, cu poliția politică. Toți au făcut poliție politică.
O întreagă țară s-a clădit pe reciclarea acestor mecanisme ale dictaturii lui Nicolae Ceaușescu. Or, asta a pus la rădăcina României democratice un virus care s-a înmulțit, s-a autoreplicat, generând multiple subculturi organizaționale, pe care le regăsim astăzi în administrație, în serviciile speciale, în armată. Asta pe fondul unui nivel profesional modest al acestor subsisteme, ca să nu cumva să existe această confuzie.
Al treilea motiv este intervenția masivă a propagandei autoritariste ruse în ecuația socială și culturală română. Rusia a găsit un teren fertil aici, pentru că toate aceste structuri de poliție politică existau, au existat, n-au plecat niciodată. Acesta e tiparul clasic de acțiune al Rusiei.
Rusia și-a păstrat capacitatea de a exploata vulnerabilitățile diverselor spații geografice și culturale. Și asta e ceea ce s-a întâmplat în România. Rusia a sesizat imediat că România nu știe cum să trateze problema imensei diaspore românești apărute după căderea comunismului. E un fenomen cu care această țară, istoric vorbind, nu s-a mai confruntat.
De unde și impotența intelectuală a guvernanților României de a trata această problemă a diasporei, cu excepția cheii național-identitare.
Marea parte a acestor comunități trec printr-un radical proces de marginalizare, atât în raport cu societățile gazdă, cât și în raport cu ceea ce se petrece în România, de unde și apariția acestei imense comunități radicalizate, marginalizate, care încearcă un acut sentiment de frustrare și furie față de țară și, mai ales, față de cei care conduc țara. Asta pe fondul unei alte trăsături specifice civilizației politice românești, și anume confuzia permanentă între liderii politici ai acestei țări și țara.
Rusia a sesizat foarte bine oportunitatea, pe fondul acestui etos securistic care a supraviețuit în subsolul României occidentalizate și modernizate, la care se adaugă frica viscerală a zecilor de mii de rezerviști din diversele ministere cu epoleți de a nu fi trimiși la război, după ce au primit salarii și pensii minunate.
S-a creat această joncțiune între frustrarea românilor din diaspora, între frustrarea legitimă cu privire la performanțele politice și intelectuale și organizaționale ale liderilor politici români – pentru că într-un fel misterios România continuă să aleagă constant oameni cu instrucție precară și cu educație inexistentă – și ceea ce a creat un mediu de propagare a veninului rusesc extrem de favorabil.
Nu a costat nici foarte mulți bani și nici nu a fost nevoie de foarte multă inteligență să înceapă această reprogramare culturală și civilizațională a românilor din diaspora, folosind exact ca în cazul lumii ruse frustrarea și furia acumulată în aceste comunități care se simt marginale și înstrăinate de țară. Acesta ar fi al treilea motiv important.
Rețelele sociale sunt, dacă vreți, o anexă tehnică, o tehnologie care răspândește mesajul. Depinde cine le folosește. Din punctul meu de vedere, să privim rețelele sociale, inclusiv TikTok, ca fiind o amenințare la adresa democrației din România înseamnă să abdicăm de la capacitatea noastră de a le folosi inteligent tocmai pentru a servi democrația.