Macron are multe „păcate” politice, dar nu este doar el de vină pentru harababura care paralizează Franța. Sistemul de guvernare ultraprezidențial are o contribuție însemnată.
Charles de Gaulle a creat a Cincea Republică a Franței în 1958 având ca principală prioritate întemeierea unui sistem politic care să asigure stabilitatea totală.
Ca și cum ar fi vrut să demonstreze el însuși acest lucru, de Gaulle a fost primul dintre cei doar opt președinți care s-au succedat în cei 67 de ani scurși de atunci - iar noua structură i-a conferit puteri egale cu cele ale unui monarh.
Dar fisurile sistemului încep să se vadă. Acum, cu un Emmanuel Macron sub asediu care asistă la demisia unui premier după doar 26 de zile de mandat, Franța nu-i nicidecum stabilă. Creația lui de Gaulle este pusă la încercare până la punctul de rupere, notează Politico.
Hibele unui sistem ideal
Urmărind scena politică franceză cuprinsă de flăcări în ultimele luni, ar fi tentant să aruncăm cea mai mare parte a vinei pe președintele Macron. La urma urmei, a fost decizia lui să dizolve Adunarea Națională și să convoace alegeri parlamentare anul trecut, declanșând criza care a dus până acum la o succesiune de cinci prim-miniștri și ar putea foarte bine să-l aducă și pe al șaselea până la sfârșitul anului.
Însă a da vina doar pe Macron înseamnă a trece cu vederea problema și mai mare - aceea că a Cincea Republică a Franței este congenital incapabilă să accepte compromisuri și partajarea puterii, notează publicația citată.
Conceput ca un antidot la hiper-fracturata a Patra Republică, care a trecut prin 21 de administrații diferite în 12 ani, sistemul lui de Gaulle a fost optimizat pentru a produce un singur rezultat: un președinte atotputernic, susținut de o majoritate absolută în Parlament.
Fiecare mecanism instituțional este reglat în acest scop, inclusiv alegerile prezidențiale în două tururi care îi obligă pe alegători să se ralieze în jurul celei mai consensuale opțiuni și faptul că alegerile legislative au loc imediat după votul prezidențial.
A Cincea Republică funcționează perfect atâta timp cât partidul președintelui deține o majoritate clară în Parlament. Guvernul devine apoi un fel de organism consultativ glorificat care deservește agenda Parlamentului.
Suspiciune, intoleranță la compromis, blocaj
Problema cu acest sistem este că în orice altă configurație generează o harababură. Dacă Parlamentul e dizolvat și un partid de opoziție preia puterea, rezultatul este o coabitare, ceea ce în Franța este sinonim cu paralizia.
În cazul unui Parlament suspendat - ceea ce a avut Franța după alegerile din iunie 2024 - e și mai rău. Partidele nu au niciun interes instituțional sau vreo înclinație culturală spre compromis. Orice semn exterior de cooperare e privit cu suspiciune. Puterea este atât de înclinată spre președinte încât, chiar dacă partidele ar coopera, ar fi aproape imposibil să aibă vreo influență reală.
În schimb, liderii partidelor calculează rece că într-o astfel de conjunctură cel mai bun lucru este să rămână în afara guvernului și să facă tot ce pot pentru a precipita următoarele alegeri prezidențiale - chiar dacă asta înseamnă schimbarea unui premier după altul.
Adică exact ce se întâmplă acum.
„În realitate, toată lumea se gândește doar la alegerile prezidențiale”, a declarat Gilles Gressani, directorul revistei franceze Le Grand Continent și președintele think tank-ului Groupe d’études géopolitiques. „În Franța, aproape toți actorii politici de nivel mediu-înalt, dar și cei economici, se gândesc cu adevărat la ce ar putea face pentru a deveni președintele republicii franceze.”
Rezultatele acestui sistem și punctele sale slabe evidente au fost vizibile în ultimele 17 luni.
Unul după altul, cinci prim-miniștri au încercat, cu niveluri diferite de abilitate și sinceritate, să ajungă la un acord asupra bugetului cu cele mai mari partide din Parlament. Și fiecare a ajuns la concluzia că e o nebunie, așa că a părăsit postul repede - în cazul actualului premier Sébastien Lecornu vorbim chiar de un record, mai puțin de o lună.
Lecornu, care a demisionat din funcția de prim-ministru lunea trecută, doar pentru a fi numit din nou în funcție vineri seara, a recunoscut că ambițiile prezidențiale ale politicienilor influenți interferau cu stabilitatea politică a țării.
Drept urmare, a spus el, viitorii săi miniștri vor trebui să „se angajeze să se deconecteze de ambițiile prezidențiale pentru 2027”.
Ușor de zis, greu sau aproape imposibil de făcut în actualul sistem politic francez.
Până și Italia poate da lecții Franței
Acest haos care nu dă semne că se va atenua îi face pe unii politicieni francezi să privească cu nostalgie către sistemele parlamentare în care acordurile de coaliție fac parte din ADN-ul politic.
Stând lângă cancelarul german Friedrich Merz în august, Macron i-a implorat pe parlamentarii propriei țări să ia exemplu de la omologii lor germani care tocmai elaboraseră un acord de coaliție între centrul dreapta și centrul stânga.
„De cealaltă parte a Rinului, se pare că un partid conservator și un partid socialist reușesc să lucreze împreună. Acest lucru se întâmplă nu prea departe de noi și funcționează, așa că cred că este posibil”, a spus președintele francez.
Chiar și Italia, care a fost atât de des o situație politică dificilă, pare acum mai solidă decât Franța. Acest lucru se datorează în mare parte experienței partidelor sale în acorduri de coaliție reușite, cum ar fi cel sub premierul Giorgia Meloni, care a rezistat timp de aproape trei ani, spune Marc Lazar, profesor la universitatea Sciences Po din Paris.
Din păcate pentru Macron, însă, există puține semne că liderii partidelor din Franța sunt în pragul unui compromis. Imediat ce Lecornu a anunțat săptămâna trecută că se retrage, lidera de extremă dreapta, Marine Le Pen, a amenințat că îl va da la o parte pe următorul prim-ministru al țării, oricine ar fi acesta.
Un sistem expirat
Într-o țară obsedată de politică, observatorii nu sunt imuni la problemele celei de-a Cincea Republici, notează publicația.
Analiștii au deplâns ani de zile faptul că sistemul reduce Parlamentul la o clacă neputincioasă, alimentând o mentalitate de „ardere din rădăcini” în rândul partidelor de opoziție. Aceștia subliniază că, într-un moment în care forțele politice insurgente sunt din ce în ce mai eficiente în a-i contesta pe titularii de funcții, ar putea fi logic să li se acorde cel puțin o oarecare măsură de influență, de exemplu, prin reprezentarea proporțională în guvern.
Jean-Luc Mélenchon, un instigator al extremei stângi și candidat în mai multe rânduri la președinție, și-a bazat în parte campania din 2022 pe ideea că Franța trebuie să treacă la o „A Șasea Republică”. Liderii partidelor de sistem s-au grăbit să respingă această idee, argumentând că i-ar servi în primul rând intereselor sale.
Dar, în timp ce Franța privește în abis, ar putea fi momentul să începem să gândim în afara tiparelor. Poate că creația lui de Gaulle și-a depășit timpul conchide Politico.
T.D.