Călin Georgescu este cel care l-a adus pe Aleksandr Dughin la București, la doar trei luni după anexarea Crimeii. A fost un semnal clar – atunci a început ofensiva hibridă a Rusiei împotriva României, iar Georgescu este unul dintre pionii-cheie ai acestui plan de subjugare a țării.
Privim spre Georgia și vedem cum ar putea arăta viitorul nostru dacă această rețea putinistă ajunge la conducerea României: alegeri există, oamenii protestează, dar puterea rămâne mereu în mâinile oligarhiei susținute de Kremlin. Să nu ne iluzionăm că România e imună la acest scenariu, spune Corneliu Bjola.
La finalul unei campanii electorale în prelungiri și desfășurată într-un climat de polarizare masivă, alimentată sistematic de declarații tot mai virulente ale candidatului George Simion și ale echipei sale, împotriva presei, a ONG-urilor și chiar a persoanelor care suferă de tulburări din spectrul autist, dar și împotriva unor lideri europeni democrați, cum este președintele Franței, Spotmedia.ro face analiza mizelor puse în joc cu profesorul Corneliu Bjola (diplomație digitală, Oxford) - invitat permanent al rubricii Intelectuali față cu istoria în acestă perioadă importantă pentru România.
- Politico: Finanțele României tremură înaintea unui vot istoric. Ce-i sperie pe investitori
- Neutralitatea Bisericii Ortodoxe Române și partea lui George Simion
- George Simion insultă Franța și pe Macron la el acasă. "Franța nu va mai exista!" Gazda de la TV: Folosiți exact argumentele lui Putin (Video)
A fost o campanie polarizată, la prima vedere, și se vorbește despre aceste polarizări mari în interiorul societății românești. Riscăm însă să nu mai vedem mizele mari. Ce e în joc duminică, la alegeri?
Miza acestor alegeri este uriașă – cred cu toată convingerea că este cea mai importantă confruntare democratică de după 1989.
Până în perioada 2014–2016, România își putea permite un profil relativ discret în politica externă.
Direcția geopolitică era clară: vântul istoriei bătea înspre Vest, iar integrarea euroatlantică părea un proces ireversibil.
Ne aflam atunci într-un context internațional care favoriza în mod natural democratizarea, securitatea și prosperitatea țării. Dar acel context s-a schimbat radical.
Primul semnal de alarmă a fost ignorarea agresiunii Rusiei asupra Georgiei în 2008. A urmat anexarea ilegală a Crimeii în 2014, iar în 2022, invazia pe scară largă a Ucrainei – un război genocidar condus de Rusia în inima Europei, care a zguduit arhitectura europeană de securitate.
În paralel, Statele Unite au intrat într-o fază de izolaționism selectiv, sub prima şi mai ales a doua administrație Trump. Retorica ambiguă față de NATO, simpatiile exprimate față de regimuri autoritare și distanțarea de valorile democratice au creat fisuri adânci în solidaritatea transatlantică.
Alegerile ne găsesc, așadar, în ochiul unui uragan geopolitic. Nu mai suntem protejați de valul istoriei. În joc este alegerea direcției în care România va merge în următoarele decenii: un drum al vasalizării treptate fața de Rusia, ghidat de o „coloană a cincea” internă, care lucrează activ la izolarea României de partenerii săi naturali – Uniunea Europeană și NATO.
Această cale aduce cu sine consecințe previzibile: exodul masiv al unei noi generații de tineri educați, deteriorarea instituțiilor democratice, prăbușirea economică și revenirea la un model politic autoritar, alimentat de nostalgii ideologice periculoase și de o propagandă ostilă intereselor noastre de securitate.
Sau un drum al reconfirmării clare a vocației europene a României, printr-o politică externă matură, articulată și ambițioasă – una care consolidează nu doar poziția României ca stat de frontieră al al Europei, ci o transformă într-un actor activ în construcția noii Europe.
O Europă care nu mai este doar un gigant economic, ci o superputere strategică, capabilă să-și apere graniţele – inclusiv convențional și nuclear – în fața amenințărilor revizioniste venite dinspre Rusia.
România trebuie să fie parte din această construcție. Absența ei ar însemna, din nou, ieșirea din istorie.
Și nu oricum, ci în genunchi – sub conducerea unei noi generații de trădători ideologici, noii Zelea Codreanu, Ana Pauker sau Andrei Vișinski, dispuși să sacrifice viitorul tuturor românilor în numele unui regim criminal de la Moscova.
Trebuie sa ne fie tuturor clar. Istoria nu mai curge în favoarea noastră, ca în anii ’90. De data aceasta, istoria ne privește în ochi și ne cere să decidem cu grija și hotărât. La urne.
Care sunt pericolele imediate, vulnerabilitățile aduse de instalarea unui președinte care a candidat pe o platformă radicală, cu teze izolaționiste? Intern, mai întâi.
Cred că semnalele sunt mult mai radicale decât par. Întreaga campanie a candidatului extremist a fost marcată de jigniri, insulte și minciuni flagrante.
În prima săptămână după turul întâi, a încercat un discurs moderat, în speranța că această fațadă îl va face mai prezentabil ca potențial președinte și că publicul va uita derapajele sale verbale constante și episoadele anterioare de agresiune fizică.
După eșecul lamentabil din singura dezbatere la care a participat, masca a căzut. În locul retoricii de fațadă, am revăzut cu toți chipul hâd al minciunii ambalate în strategie de „marketing”, al insultelor gratuite și al amenințărilor la adresa presei – care nu mai sunt îndreptate doar împotriva adversarilor politici interni, ci deja și împotriva unor parteneri internaționali, precum Franța sau Germania.
Singurul lider față de care evită orice critică este, previzibil, liderul fascist de la Kremlin – omul pe care extremiștii români îl admiră și alături de care visează să reconstruiască legături.
Însă poate cel mai grav este modul în care acest candidat se prezintă în raport cu democrația: el nu cere votul pentru sine, ci pentru un alt personaj lugubru – Călin Georgescu.
A spus-o deschis și repetat: acesta este „proiectul său politic”. Imediat ce va deveni președinte, va face tot posibilul, prin orice mijloace, să-l aducă pe Georgescu în fruntea țării. Să înțelegem bine ce înseamnă asta: suspendarea ordinii constituționale și instalarea prin forță a primului lider fascist în România de la 1940 încoace. Un mic exercițiu de imaginație: cum ar arăta România condusă de binomul format din candidatul extremist și Călin Georgescu? Un regim al minciunii, urii și agresiunii – cum n-am mai văzut din perioada sumbră a statului national-legionar.
Și să nu uităm: Călin Georgescu s-a poziționat clar – intenționează să inițieze un referendum pentru retragerea României din Uniunea Europeană și, eventual, din NATO.
Pentru el și pentru susținătorii săi, acest lucru are o logică precisă: atâta timp cât România rămâne parte din aceste structuri, capacitatea lor de a face rău țării este limitată de reguli, tratate și parteneriate.
Aceasta este, de fapt, motivația fundamentală din spatele dorinței lor de a decupla România de la Occident: să poată transforma țara după chipul și asemănarea lor, într-o nouă dictatură cu accente legionare și nostalgii național-ceaușiste. Să răpească viitorul acestei țări. Să condamne din nou generații întregi de români la exil – fie extern, fie interior.
Dar extern? Poate fi România salvată din afarā, și prin salvare mă refer la sprijinirea societății, așa cum Uniunea Europeană a mai făcut, în timpul regimului abuziv Dragnea? Sentimentul meu e că sunt alții mai urgent de ajutat, Republica Moldova și Ucraina și atunci România rămâne cumva pe cont propriu, oficial e membru UE, NATO, ar trebui să aibă anticorpi.
Va urma, cel mai probabil, o perioadă de carantină diplomatică și strategică – exact ceea ce își doresc extremiștii din România.
Cu cât țara va deveni mai izolată pe plan internațional – diplomatic, militar și economic – cu atât aceștia vor exploata această stare pentru a adânci ruptura față de Occident. Scopul lor este clar: să provoace crize permanente, după modelul lui Viktor Orbán, pentru a-și consolida influența politică internă printr-o campanie continuă de provocări, război cultural, extremism religios și invocarea obsesivă a unui „străin malefic” care, chipurile, nu îi lasă să distrugă relațiile internaționale ale României așa cum își doresc.
Probabil vor încerca să cultive o relație de curtoazie cu administrația Trump, însă e neclar în ce măsură vor reuși și, mai ales, ce vor fi dispuși să ofere în schimb.
Să nu uităm că, recent, administrația Trump a impus Ucrainei semnarea unui acord extrem de dur privind exploatarea resurselor naturale în schimbul susținerii americane.
Candidatul extremist nu a suflat o vorbă despre ce resurse ar fi gata să ofere pentru a-și asigura bunăvoința Washingtonului, dar știm că Călin Georgescu, în disperarea sa, îl chema pe Elon Musk în România pentru a „cartografia”, în stilul Sovromurilor din anii ’50, ce putea fi luat cu japca din țară.
Republica Moldova ar fi poate cel mai afectat stat de o eventuală schimbare de regim la București: izolată brusc din punct de vedere geografic și economic, cu șanse tot mai mici de a continua parcursul european. Ucraina, la rândul ei, ar fi forțată să obţină toate livrările de armament prin Polonia, pierzând o rută logistică esențială prin România.
Toate acestea favorizează un singur stat: Rusia.
Kremlinul și-ar vedea multiplicate șansele de a apropia trupe de granița României și de a-și recâștiga influența în Marea Neagră. Când Călin Georgescu vorbește despre „neutralitatea” României, nu se referă la independență, ci la deschiderea totală față de influența Moscovei. Știe bine că doar așa Rusia îl va sprijini.
Să nu uităm: Georgescu este cel care l-a adus pe Aleksandr Dughin la București în iunie 2014 – la doar trei luni după anexarea Crimeii. A fost un semnal clar. Atunci a început ofensiva hibridă a Rusiei împotriva României, iar Georgescu este unul dintre pionii-cheie ai acestui plan de subjugare a țării. Dacă românii nu vor realiza gravitatea momentului de duminică, Kremlinul ar putea vedea, luni dimineața, împlinirea unui scenariu pregătit de ani întregi.
Să ne așteptăm la provocări, interne, alimentare extern poate? Ce ar însemna acestea? La ce să fim atenți?
La minciună, mizeria morală și atacurile sub centură. Ele sunt centrul de greutate al mecanismului electoral al candidatului extremist, conceput să mobilizeze resentimentul și ura. Întreaga strategie a candidatului extremist, aceeași de cinci ani – de când partidul său a intrat în Parlament – nu urmărește dialogul politic, ci inflamarea şi polarizare politica.
René Girard, sociologul francez, a publicat mai multe cărți importante despre modul mimetic în care se formează dorințele noastre – iar teoria sa este cred relevantă în acest context.
Girard a arătat că nu dorim lucruri în mod autonom, ci dorim ceea ce vedem la alții. Din acest mecanism ia naștere invidia, apoi rivalitatea, ura și, în cele din urmă, violența.
Când analizăm discursurile pline de ură ale candidatului extremist sau ale lui Călin Georgescu, observăm în ele exact acest mecanism girardian în acțiune: oameni fără realizări profesionale (Georgescu, candidații extremiști) , fără un parcurs public demn de respect, care nu au construit nimic, dar care disprețuiesc tot ceea ce este onorabil în România – presa liberă, democrația, intelectualii, oamenii onești de afaceri, diplomația românească.
- Lulea (potențial premier AUR) consideră presa „o rețea mafiotă” și „o problemă de crimă organizată”. Va urma o „reevaluare”
- Anamaria Gavrilă țipă și amenință jurnaliștii: "Sunteți pe cale de dispariție" (Video)
De ce? Pentru că într-o astfel de lume, în care meritul și competența contează, ei nu au nicio șansă. Ura lor e expresia neputinței. Iar această neputință e transformată în combustibil politic.
Ei nu vor o Românie mai bună – vor o Românie distrusă, ca pe ruinele unui război social alimentat de ură să poată ridica un regim revanșard, controlat de foști turnători ai Securității, foștii generali care îi susţin din SIE si SRI, consilieri reciclați din guvernele privatizărilor haotice din anii ’90.
O clică ce vrea puterea absolută, nu pentru a guverna, ci pentru a captura instituțional această țară. Privim spre Georgia și vedem cum ar putea arăta viitorul nostru dacă această rețea putinistă ajunge la conducerea României: alegeri există, oamenii protestează, dar puterea rămâne mereu în mâinile oligarhiei susținute de Kremlin. Să nu ne iluzionăm că România e imună la acest scenariu.
Alegerile de duminică pot fi, dacă nu suntem atenți, ultimele cu adevărat libere pentru o perioadă lungă.