Oamenii care au ieșit atunci în stradă, pentru a muri sau a fi liberi, au reușit. Câteva decenii mai târziu, oamenii au ieșit în stradă pentru a fi vocea celor morți în spitale, de nosocomiale. Apoi, pentru a denunța abuzurile de putere ale unui regim politic de clan.
Pentru a nu accepta banalizarea violenței politice și a agendei criminale a Kremlinului.
De fiecare dată, oamenii au reușit să-și pună între paranteze liniștea, să-și suspende viețile personale, să se solidarizeze și să devină o masă critică în fața unui regim politic care nu doar că nu mai respecta contractul de reprezentare și nu mai acționa în interesul general, dar devenea tot mai ostil societății și vieților umane.
De asta erau uciși în bătaie, în beciurile Securității.
De asta au fost împușcați fratricid în decembrie 1989.
De asta au murit în spitale, după ce au ars în Colectiv.
De asta au văzut viețile copiilor furate, distorsionate, compromise într-un sistem de educație care îi îngenunchea intelectual și moral, într-o industrie a meditațiilor care nu are nimic de-a face cu cunoașterea.
Niciodată, însă, această reușită nu a părut că ține.
A doua zi după ce oamenii au ieșit în stradă, politicienii s-au reunit în centrele lor de comandă, de unde au pus în scenă, întotdeauna, ca într-o zi a cârtiței, diversiunea.
Pe solidaritatea, curajul, decizia de a denunța răul puterii au plantat un nou regim de putere, care, parazitând societatea, a creat complicități perfide și a deturnat miza mișcării sociale.
Aceeași rețetă scrisă în laboratorul Iliescu& complicii în 1989 a fost repetată, ritmic, în România ultimilor trei decenii și jumătate. Din protestul oamenilor, din mobilizarea socială, din exasperarea, curajul și forța pe care societatea le-a mobilizat, politicienii și-au construit un regim și mai tentacular. Dar nu acesta a fost răul cel mare.
Nici acela că, deturnând mișcările sociale, uzurpând societatea, au creat senzația că suntem cu toții parte din mlaștină, că nimic nu poate fi bun până la capăt, că suntem parte, că am ieșit în stradă și i-am lăsat să se cațere pe umerii noștri, să ne confiște și să ne rușineze. Și că, în definitiv, nu am reușit decât să-i rotim la putere.
Răul cel mai mare e sentimentul că orice ar face bine o parte a societății, acest bine va fi deturnat și totul va fi transformat într-o diversiune toxică sau, dacă nu le iese asta, într-o cacealma.
Așa cum s-a întâmplat cu Revoluția din 1989, când oamenii au murit pentru a se opune unei dictaturi, și pe spinările lor împușcate și călcate în picioare și-a ridicat Ion Iliescu gruparea care a ocupat subteranele țării, instituție cu instituție, de 35 de ani încoace, și care a lăsat rețeta marii diversiuni în laboratorul politicii.
A fost folosită post-Colectiv, când furia post-Colectiv și voința societății de a reforma sistemul de sănătate au fost treptat căpușate, deturnate.
Și este folosită astăzi, când din binele pe care societatea l-a recunoscut și pentru care a ieșit în stradă, cu Victor Rebengiuc povestind cum este amenințat, este manufacturată aceeași strategie a diversiunii, în care un regim politic cu aceleași pârghii subterane încearcă să se cațere pe ceea ce oamenii au făcut din convingerea că e bine.
O remarcă din afară Thierry Wolton, unul dintre cei mai lucizi cunoscători ai României: "Rețelele Securității mai există, desigur, dar există și un fel de „cultură a spionitei” în această țară, o mentalitate foarte răspândită printre români, care este una destul de proprie lor. De fiecare dată când ceva nu merge bine, se presupune că e din cauza rețelelor Securității.
Eu nu sunt așa sigur că aceste rețele sunt atât de puternice cum se crede. Că profită de anumite situații, da, bineînțeles, dar cred că această „spionită” nu este sănătoasă pentru democrație. Încă o dată, nu spun că trebuie să ignorăm complet acest aspect, dar acordarea unei importanțe exagerate viciază climatul politic, per ansamblu. Și acest lucru se vede și acum."
Dar faptul că ei pun în scenă, încă o dată, diversiunea cu efect de mlaștină nu face ca binele reușit să dispară. În cel mai recent interviu pe care l-a acordat spotmedia.ro, istoricul francez Thierry Wolton spunea că el a avut încredere că, dacă turul doi al prezidențialelor ar fi rămas în calendar, oamenii ar fi ales adevărul și partea bună a istoriei, nu un pion retrograd.
"Sunt convins că un mecanism al rușinii față de ce s-a întâmplat ar fi influențat alegătorii care l-au votat chiar pe Georgescu, unii fără să știe cine este, cu adevărat, ignorând adevărul. Dar nu toți alegătorii care l-au votat pe Georgescu au făcut-o doar pentru că au fost manipulați, ca niște roboți puși să facă ceva. Asta e o prostie, pentru că exista deja un teren de respingere a vechii clase politice, din toate motivele cunoscute: corupție, pile, inacțiune politică, pentru că alegătorul nu este nebun, vede ce fac politicienii.
Populismul este un fenomen răspândit în democrațiile lumii, reflectând respingerea clasei politice tradiționale.
Deci era loc de speranță, eu unul speram că turul doi ar fi fost mai onest și că ar fi contat că toate prostiile pe care le-a spus Georgescu, incluzând aici și acele lucruri complet scandaloase despre legionari. Am încredere în poporul român și cred că românii ar fi redresat situația. Sunt destul de sigur că ea ar fi fost aleasă".
În ciuda tuturor uzurpărilor și a zgomotului politic, există o parte consistentă a societății care s-a modernizat, care știe să-și facă treaba, care trage după ea binele comun.
Cosmin Popa: "Simplul fapt că în România nu reușim de 35 de ani să întronăm o minimă moralitate publică, să dăm hoțului locul pe care îl merită, plagiatorului locul pe care îl merită, impostorului locul pe care îl merită, ba din contră, vedem că cei demni și curajoși sunt pedepsiți, iar cei servili și umili sunt recompensați este și rezultatul rezistenței acestui sistem pe care s-au clădit foarte multe în România instituțională de astăzi.
Ceea ce ne-a salvat pe noi este că o parte foarte importantă din societate a reușit să se modernizeze, să evolueze în structuri aflate oarecum departe de controlul exercitat de aceste sisteme, care s-a manifestat cu precădere în administrație, în politică, acolo unde erau resursele, acolo unde erau banii ușori".