Odată ce marea corupție a dispărut de pe agenda politică și nu a mai existat nicio instituție de putere care să-și asume voința de a prioritiza lupta anticorupție, șpăgile, plicul și chiar găina s-au banalizat.
De la București, ar putea să pară că am scăpat de practica plicului/sacoșei, odată ce problemele de remunerație din anumite sisteme au fost corectate.
Salariile medicilor nu mai reprezintă o vulnerabilitate, la fel, cele din educație. În ceea ce privește administrația publică, salariile depășesc sectorul privat, în condițiile unei performanțe cel puțin discutabile, dacă ne uităm și la capacitatea de a mobiliza și folosi pentru binele public banii europeni.
Mai mult, cultura socială s-a modificat și așteptările sociale par a nu mai încuraja șpaga în schimbul unui act profesional exercitat în conformitate cu exigențele profesiei.
Dau și eu, dacă și ceilalți dau. Numerele mari
Am mai scris despre cea mai bună explicație a corupției mici, cea a așteptărilor sociale. Pe scurt, Ray Fisman și Miriam A. Golden propun o paradigmă a corupției ca echilibru, pentru a explica de ce contribuabilii dintr-o anumită țară sunt mai înclinați să dea mită, decât aceia ai unei alte țări, cu condiții de trai și parcurs socio-politic similare.
Conceptul de bază în această definire funcțională a corupției este acela de așteptare socială. Dacă o persoană care merge cu copilul bolnav într-un spital se așteaptă ca majoritatea oamenilor să dea mită personalului medical, atunci și ea o va face. Dacă, din contra, așteptările sociale îi arată că numărul celor care nu au pregătit bani în plic pentru a cumpăra informal serviciile medicale este minor, atunci nici ea nu va intra în acest schimb corupt.
În acest fel, corupția ține de acest echilibru între propriul comportament față de autoritate și așteptările de la ceilalți.
Autorii dau chiar un exemplu care se referă și la România.
Cineva din Chile – o țară cu venituri medii, dar cu nivel de corupție mic – care încearcă să mituiască un medic, pentru a obține mai multă atenție de la el sau un tratament mai bun, se expune pe sine oprobriului public, ridiculizării și poate chiar unei pedepse de câteva luni de închisoare. Cineva din România care nu dă mită atunci când merge la medic riscă să rămână fără îngrijire medicală. Acolo unde corupția e ceva comun, indivizii nu văd altă opțiune decât aceea de a participa la corupție. Invers, acolo unde corupția nu e ceva obișnuit, indivizii care oferă mită sunt expuși.
Ray Fisman, Miriam A. Golden – Corruption, Oxford University Press
De menționat este că oamenii care dau plăți informale – mită – sau care fentează regulile, pentru a obține un acces real la servicii medicale, la educație pentru copiii lor și așa mai departe, nu au compasul moral inferior celor dintr-o țară unde regulile și respectarea lor garantează mai degrabă accesul la servicii sociale, iar nerespectarea lor, pilele, privilegiile, șpăgile mai degrabă deservesc. Nu sunt mai imorali.
Sunt doar captivi culturii sociale în care drepturile sunt luate drept privilegii, iar asta are de-a face cu istoria și cu discriminarea indusă de sărăcie.
Nicio situație nu este însă absolută, corupția ca echilibru înseamnă jocul unor variabile pe două axe.
De pildă, românii sunt preponderent înclinați să fenteze regulile nu pentru că le place, nici pentru că au de câștigat multe din asta - din contra, pe termen lung, corupția e decontată tot de indivizi, nu de politicieni și funcționarii din administrație -, ci pentru că pur și simplu acesta e cel mai bun scenariu pe care li-l pune la dispoziție societatea, în acel moment.
Astfel privite lucrurile de la București, ar putea să pară că lucrurile s-au mișcat pe acest compas și mica corupție nu mai este opțiunea celor mulți.
Te poți duce la spital nu doar fără să-ți ardă mâna pe bancnota pregătită în buzunar, dar mai ales fără spaima că, dacă nu știi și nu poți să corupi, atunci cu siguranță vei fi victima sistemului medical.
Ce se întâmplă când marea corupție e sub covor
În afara orașelor mari, însă, în urbanul mic și în rural, comunitățile nu văd mediat, la televizor, ce fac autoritățile. Văd casa megalomană a unui primar sau a unui medic și mai ales știu cât se dă și se ia.
Și văd totodată că toate aceste practici de privilegii, servicii, recompense și atenții nu mai sunt importante în politica mare și în ceea ce privește agenda politicienilor de la centru. Sunt mai importante crucea purtată la gât, familia netradițională sau tradițională și inducerea unui război ideologic care adâncește false polarizări.
Consecințele sunt, pe de o parte, consolidarea sentimentului de abandonare a țării, atunci când voturile se câștigă altfel și, pe de altă parte, o cursă acută a nevoii de a te pune pe tine și pe cei apropiați la adăpost.
În acest fel, șpaga dată la spital e o asigurare nu că nu ți se va face un bine, ci că nu ți se va face un rău.
Suntem în fața unei rebanalizări a corupției, în care un fost ministru al Sănătății, reîntors în provincie, recade până în stadiul în care primește de la pacienți sume mărunte de bani, ouă și găini.
În interviul făcut cu Ștefan Liiceanu, autorul unui lucid Atlas al corupției din România ultimelor decenii, acesta amintește de un caz în care corupția pare a fi calea de intrare în sistem: în clipa în care o instituție este coruptă la vârf, e foarte greu ca subalternii să nu urmeze instrucțiunile sau să nu urmeze cultura de corupție.
“În funcție de context, în funcție de situația în care se află și mai ales în funcție de ce gândește grupul în general, se aliniază și ei într-o direcție sau alta, către bine sau către rău. Așa se explică până și ororile războiul. De exemplu, în Al Doilea Război Mondial, nu toți germanii erau naziști, dar odată ce s-a format o masă critică care mergea într-o direcție, e foarte greu ca tu să fii deasupra și să pretinzi că ai alte valori. Pentru că, atunci, masa aceea critică de oameni te poate zdrobi, metaforic vorbind.
În clipa în care o instituție este coruptă la vârf, e foarte greu ca subalternii să nu urmeze instrucțiunile sau să nu urmeze cultura de corupție.
Și acest exemplu s-a văzut foarte bine acum 10 ani, într-un caz cu poliția de frontieră, acolo practic 65 de ofițeri au fost, erau toți corupți, dar toți de la primul și până la ultimul și cei noi veniți erau testați să vadă că nu reprezintă un risc. Au făcut o mașinărie întreagă, sunt convins că nu toți ar fi vrut să facă parte din această schemă. E foarte periculos un mediu în care există o corupție la vârf”.
O cauză perfidă pentru abandonarea așteptărilor sociale că doar plicul te salvează rezidă în auto-compromiterea sistemului de justiție și aici expertul anticorupție Laura Ștefan explică foarte clar, în interviul acordat spotmedia.ro:
“La nivel public, din punctul meu de vedere, toate discuțiile acestea care au avut loc în anii din urmă cu privire la pensii, salarii în sistemul judiciar au subminat susținerea publică pentru justiție. Aș spune că judecătorii și procurorii nu s-au ajutat deloc, nu și-au ajutat propria agenda.
Vă spun, pentru un observator extern atent la sistemul judiciar, lucrurile astea arată foarte rău și, cum să spun, lăcomia n-a fost niciodată un lucru apreciat. Şi, în condițiile în care în sistemul judiciar, totuși, pensiile și salariile sunt mult superioare celor din sistemul public și chiar și celor din sistemul privat, cred că dă foarte prost această lăcomie”.