Cultura instituțională pe fond nedemocratică dar caracterizată de un iliberalism tacit, care cangrenează la noi fațada instituțională a democrației și a statului de drept, i-a servit președintelui Iohannis drept paravan în spatele căruia și-a atins obiectivele politice sau personale.
A fost președintele care a avut cel mai mic impact asupra proceselor de transformare sau de conservare din ultimii 35 de ani. (…) Ca și Iliescu, și-a utilizat abilitatea politică exclusiv pentru a păstra puterea. Ca și acesta, a lăsat sistemul să lucreze pentru sine, ca și cum nu ar avea nicio responsabilitate. Ca și Iliescu, a fost temător, să nu zic fricos, ascuns, acționând în cvasi-clandestinitate.
Alexandru Gussi
Dincolo de un bilanț ale unor mandate care nu și-au propus prea multe, felul în care Klaus Iohannis este ridiculizat în ultimele lui luni la Cotroceni arată și vechea poveste în care sistemul care l-a servit pe președinte nu numai îl abandonează, dar se ascunde în spatele acestuia, spune profesorul de științe politice Alexandru Gussi, într-un interviu acordat spotmedia.ro.
Cele mai importante idei din bilanțul președinției lui Klaus Iohannis:
- A avut câteodată un discurs excesiv anti-PSD, dar acest partid s-a dovedit aliatul său cel mai important
- Când vedem ce rol important în guvernare joacă azi fostul premier Grindeanu, înțelegem mai bine jocul dublu al șefului statului, care a semnalizat spre dreapta cu societatea civilă, dar a luat-o spre stânga pesedistă, mai ales după ce aceasta a fost curățată de Dragnea
- Relația disfuncțională politicieni-servicii rămâne și azi un punct nodal și o tară a sistemului nostru politic
- Lupta împotriva corupției nu putea supraviețui fără un vector politic care să fie legitimat în sensul ăsta. Singurul vector de acest gen în regimul semiprezidențial e șeful statului
- A fost ales ca om fără calități și minime defecte, pentru a contrasta atât cu Ponta, cât și, poate mai ales, cu predecesorul său, Traian Băsescu, care avea din ambele în abundență
Această afacere a candidaturii lui Klaus Iohannis la Senat, cu tot jocul PSD și lepădările lui Iohannis de tentativa unei legi personalizate practic, va influența scena acestor alegeri prezidențiale? În ce fel?
Mișcarea tardivă a PNL în sensul modificării legii electorale a fost pentru mine semnul îngrijorător că, până de curând, șeful statului chiar era convins că va primi una dintre funcțiile despre care s-a vorbit sau poate altă funcție, dar oricum ceva care îl va păstra în joc. A fost foarte prost informat, ridiculizat, și parcă văd aici vechea poveste în care sistemul care l-a servit pe președinte nu numai îl abandonează, dar se ascunde în spatele acestuia.
Cu această ocazie, PSD și aliații săi mediatici au declanșat o campanie anti-Iohannis din care speră nu atât să scadă PNL-ul, cât să-și afirme o voce distinctă față de liberali și Iohannis.
Astfel, PSD și candidatul său la președinție vor să facă uitată alianța cu Iohannis și PNL, pentru a se prezenta ca fiind adevărata forță a schimbării, reprezentând alternanța după 10 ani de Iohannis sau chiar după 20 de ani ai dreptei la palatul Cotroceni.
Dar, dincolo de pierderea inițială, inclusiv PNL-ul, deci și Ciucă, poate avea de câștigat din falsa refacere a unui presupus clivaj ai cărui reprezentanți ar fi PNL și PSD. Fiecare speră astfel să-și mobilizeze mai bine propriul electorat, drama acestei candidaturi ratate e probabil numai începutul unei reale lupte pentru voturi, dar dusă cu gândul că vor guverna împreună în continuare.
Care e acum miza pentru președinte? Mai poate inversa sau măcar influența percepția asupra celor două mandate, felul în care, să spunem în cuvinte mari, rămâne în istorie?
Trebuie să separam lipsa de popularitate a domniei sale și evaluarea pe care o vor face românii peste câțiva ani. Deocamdată este clar că îi e foarte greu să-și închipuie viitorul în afara unei funcții semnificative. Cred că nu e ceva rațional, e un fenomen psihologic care l-a împins, probabil și cu ajutorul unor colaboratori complezenți, să spere ocuparea unor poziții instituționale internaționale care nu i se potriveau deloc.
Lipsa asta de realism e tragică tocmai pentru că undeva dincolo de zidurile Cotroceniului cred că principala sa calitate în timpul mandatului a fost tocmai o formă de realism politic. Și-a pierdut această abilitate și cred că va suferi o cădere în realitate traumatizantă.
Care au fost, din perspectiva dvs, momentele esențiale, decisive ale președinției lui Klaus Iohannis?
Primul pas, ca să reiau titlul cărții domniei sale, a fost greșit, și asta a dat tonul. În 2014 a fost ales pe un val anti-PSD, dar acest val era format din cel puțin două categorii de electorat care veneau din direcții opuse: partea să zicem de dreapta a USL, deci cei pro-PNL Antonescu, și, pe de altă parte, vechea zonă pro-Băsescu. După alegeri, noul președinte trebuia să reconcilieze ambele părți care îl votaseră.
Iohannis a ales însă să fie numai reprezentantul părții liberale a USL.
Și a fost destul de coerent pe linia aceasta, ceea ce l-a ajutat să obțină în 2019 și un al doilea mandat în vădită complicitate cu PSD, apoi guvernarea alianței PSD-PNL care durează, iată, de aproape trei ani.
A avut câteodată un discurs excesiv anti-PSD, dar acest partid s-a dovedit aliatul său cel mai important. Pentru că PNL-ul nu a fost un aliat, a fost un partid subordonat.
Alte momente importante au fost legate de instrumentalizarea energiei civice: cel de după Colectiv, care a dus la căderea lui Ponta în noiembrie 2015, și cel de după OUG 13 din ianuarie-februarie 2017. Când vedem ce rol important în guvernare joacă azi fostul premier Grindeanu, înțelegem mai bine jocul dublu al șefului statului, care a semnalizat spre dreapta cu societatea civilă, dar a luat-o spre stânga pesedistă, mai ales după ce aceasta a fost curățată de Dragnea.
Un alt moment important a fost demisia lui Florian Coldea în ianuarie 2017, care a fost de fapt o demitere la cererea lui Iohannis. Ceea ce Traian Băsescu pare că încercase, iată că președintele Iohannis a reușit.
Când vedem toate controversele ulterioare legate de persoana fostului prim-adjunct SRI, ne dăm seama de măsura în care acesta acumulase o putere excesivă, iar demiterea sa a fost un gest remarcabil al actualului președinte. Asta nu înseamnă că relația disfuncțională politicieni-servicii nu rămâne și azi un punct nodal și o tară a sistemului nostru politic.
Una dintre temele majore ale României postcomuniste a fost aceea a corupției. În ultimii ani, a devenit din ce în ce mai palidă și mai degrabă absentă din discursul politic. Stă mai bine România la acest capitol, e percepția românilor asupra luptei anticorupție mai bună sau, din contra, e o fundătură, o temă care nu mai ducea nicăieri? Care a fost momentul zero al acestei schimbări?
Din punctul de vedere al imaginii, al marketingului politic, e o temă uzată, dar nu epuizată, pentru că se referă la o realitate pe care nu o poate nega nimeni. Însă speranța eradicării totale sau cvasi-totale a corupției nu mai e credibilă, e evident că atitudinea publicului s-a schimbat.
Trebuie să ne aducem aminte că lupta împotriva corupției a fost deja un subiect important al campaniei lui Emil Constantinescu în 1996. Atunci logica anti-sistem era în același timp anticorupție și anticomunistă. Apoi a fost preluată în 2000 împotriva președintelui Constantinescu și a CDR, de PDSR-ul de atunci și de Vadim Tudor, și s-a dovedit o armă politică mortală. Mortală a fost și împotriva lui Adrian Năstase în 2004.
În 2009, Traian Băsescu a câștigat și președintele PSD Geoană pierdut într-o măsură importantă pentru că unul apărea ca sprijinind lupta anticorupție, altul ca fiind reprezentantul celor care se simțeau vizați de aceasta.
În 2014 Iohannis a fost abil, a folosit repetat un discurs foarte anti-PSD, discurs care era mai mult implicit și anticorupție.
Apoi, după 2014, s-a înțeles cu clasa politica.
Trebuie să înțelegem că lupta împotriva corupției nu putea supraviețui fără un vector politic care să fie legitimat în sensul ăsta. Singurul vector de acest gen în regimul semiprezidențial e șeful statului. Dar Iohannis a moștenit o funcție obosită, cele două tentative de demitere ale președintelui Băsescu, mai ales cea din 2012 la care și Iohannis pusese umărul, au fragilizat semnificativ această instituție.
Președintele poate acționa, dar nu mai poate să-și permită să înfrunte majoritatea parlamentară. Adică exact ce sperau alegătorii care vedeau în președinte un fel de avocat al poporului.
Dacă tragem linia, pentru că președintele Iohannis este la final de mandat, din perspectiva instituției prezidențiale, cum arată bilanțul?
În ultima perioadă Iohannis e imagologic ciuruit, aș începe deci prin a spune că gafele de imagine care i se impută sunt în general anecdotice, bine că nu a făcut erori de direcție strategică.
A fost un prost avocat public al orientării noastre pro-occidentale, dar, pe fond, păstrarea direcției strategice este elementul lăudabil care merită subliniat.
Apoi, trebuie spus că în cazul Iohannis nu e bine să facem o evaluare în funcție de așteptări, acestea au fost în general minime, iar pentru mulți foști susținători ai domniei sale nici măcar pe acelea minime nu le-a satisfăcut.
Cred că trebuie să vedem contextul istoriei recente, vorbim de zece ani din cei 35 de după căderea comunismului, dintre care aproape 20 post-aderare la UE, de post-tranziție. A fost președintele Iohannis un factor decisiv dacă privim toată această perioadă postcomunistă? Cred că nu, cred că a fost președintele care a avut cel mai mic impact asupra proceselor de transformare sau de conservare din ultimii 35 de ani.
Și-a propus el să aibă un impact? Cred că nu. Cei care l-au ales în 2014 și 2019 i-au cerut asta? Și aici răspunsul e mai degrabă negativ, de la început a apărut ca omul care trebuia să ne gestioneze mediocritatea, votul pentru el nu a fost pozitiv, ci pur negativ, anti-Ponta, a avut un slogan, dar nu a avut program.
A fost ales ca om fără calități și minime defecte, pentru a contrasta atât cu Ponta, cât și, poate mai ales, cu predecesorul său, Traian Băsescu, care avea din ambele în abundență.
Remarcabilă e măsura în care personalitatea sa, nu o să-i înșir aici caracteristicile cunoscute de toată lumea, s-a dovedit mai mult decât compatibilă, a funcționat chiar în sinergie cu sistemul instituțional: opacitate, lipsă de încredere în inteligența socială, deci în orice gest cu adevărat democratic. Cultura instituțională pe fond nedemocratică, asta nu înseamnă anti-democratică, dar caracterizată de un iliberalism tacit, care cangrenează la noi fațada instituțională a democrației și a statului de drept, i-au servit președintelui drept paravan în spatele căruia și-a atins obiectivele politice sau personale.
Două fenomene grave, dedemocratizarea și o formă de militarizare, au continuat inerțial în timpul mandatelor sale. Instituțional vorbind, a fost un Iliescu fără sânge pe mâini. Ca și Iliescu, și-a utilizat abilitatea politică exclusiv pentru a păstra puterea. Ca și acesta, a lăsat sistemul să lucreze pentru sine ca și cum nu ar avea nicio responsabilitate. Ca și Iliescu, a fost temător, să nu zic fricos, ascuns, acționând în cvasi-clandestinitate.
De aceea, nici nu se poate face un real bilanț: partea vizibilă a acțiunii sale a fost minimă. Dacă aș avea ocazia, spre exemplu, l-aș întreba ce știe despre crearea AUR.
În ce măsură felul în care Klaus Iohannis și-a exercitat mandatele influențează tipul de președinte pe care românii îl vor acum?
Întrebarea este excelentă, dar nu am materialul sociologic necesar ca să răspund direct. Pot însă spune că partidele le servesc românilor o listă de oameni, iar așteptările pe care le au românii sunt recalibrate pornind de la acești ultimi zece ani, iar calibrarea e în sensul unor așteptări mult reduse. Ceea ce e bine în logica conservării și prost în logica schimbării.
În 2024 nu ieșim din ciclul mediocrității, dar cred că asta este legat și de sistematica ocultare a problemei președinției Băsescu. Atacat în continuare ca un inamic public, fostul președinte este redus la Petrov, ceea ce are un efect irațional de ecranare a ceea ce au fost cu adevărat acei ani. Nici foștii susținători, nici adversarii săi nu s-au întors, critic dar realist, spre acea perioadă.
Asta face până la urmă jocul unei clase politice care, pe fond, nu mai vrea un președinte ales direct, dar nu are curajul să o spună. Așa s-a ajuns și la ridicolul calendar electoral de la sfârșitul acestui an, contrar spiritului Constituției. Unul din efecte va fi parazitarea mandatului politic și a legitimității viitorului președinte ales.