Efectele contagiunii în cazul realegerii lui Trump vor fi brutale pentru democrațiile vestice: reculul democratic nu ar fi posibil fără contribuția activă a unei părți a intelectualilor, dispuși să acționeze și să legitimeze mișcările anti-democratice.
Profesorul de studii diplomatice Corneliu Bjola discută, într-un interviu pentru spotmedia.ro, despre cauzele care au făcut ca Donald Trump să fie cotat cu prima șansă pentru viitorul președinte al SUA.
Spre deosebire de perioada lui Kennedy și Reagan, în care America inspira încredere în toată lumea prin viziunea lor deschisă și optimistă, ceva grav se întâmplă acum, când grotescul, personificat de candidatura schimonosită de ură a lui Trump, nu mai este privit ca o deviație, o anomalie în spațiul politic american, ci din păcate ca noul normal. Goya ar avea mult de desenat dacă ar fi în viață astăzi.
Corneliu Bjola este profesor de studii diplomatice la Universitatea Oxford si director al Oxford Digital Diplomacy Research Group și membru al Asociației Inițiativa pentru Cultură Democratică Europeană (ICDE).
Cum am ajuns în situația în care Donald Turmp are prima șansă pentru președinție, în primul rând?
Prima mea reacție după dezbaterea din Atlanta nu a fost de dezamăgire, ci mai degrabă de dezgust din cauza, aș spune, calității estetice a discuției. Din punctul meu de vedere, am asistat la o formă de grotesc politic desăvârșit, o confluență a bizarului, monstruosului și absurdului. Grotescul, prin natura sa, combină elemente contradictorii precum frumusețea și urâțenia, comicul și oribilul, menite să stârnească un amestec de râs și frică, dar având inevitabil ca efect dezorientarea publicului.
Spectacolul de joi seară ne-a arătat unul dintre candidați care, deși inteligent, abia reușea să își articuleze ideile coerent, iar celălalt, condamnat penal și având deja la activ o tentativă de lovitură de stat, profera minciuni grosolane de fiecare dată când începea să vorbească.
Au existat dezbateri remarcabile în trecut, cum ar fi cea dintre Kennedy și Nixon în 1960, când JFK vorbea ambițios despre „Noile Frontiere” ale Americii, care au condus la programul Apollo, sau cea dintre Reagan și Mondale în 1984, în care Reagan, prin sloganul său "Morning in America", anunța renașterea economică și politică a Americii, care ulterior a condus la încheierea Războiului Rece și eliberarea țărilor din est din lagărul totalitar sovietic.
Dezbaterea de joi seară nu a prezentat nici o urmă de astfel de nuanțe. Grotescul a fost la el acasă de la început (refuzul celor doi candidați de a-și strânge mâna) până la sfârșit.
Impresia pe care mi-a creat-o a fost una de similitudine cu schițele grotești ale lui Francisco Goya în "Capriciile" (Los Caprichos), care sunt pline de figuri și scene bizare, de coșmar, ce combină monstruosul și absurdul. Goya, prin aceste imagini grotești, dorea să scoată în evidență decăderea morală si politică a societății spaniole din acea vreme.
Dezbaterea din Atlanta se îndreaptă, mă tem, în aceeași direcție și reflectă, cred, celebrul Capriciu nr. 43 al lui Goya („Somnul Rațiunii Naște Monștri”). Ne-a arătat că, spre deosebire de perioada lui Kennedy și Reagan, în care America inspira încredere în toată lumea prin viziunea lor deschisă și optimistă, ceva grav se întâmplă acum, când grotescul, personificat de candidatura schimonosită de ură a lui Trump, nu mai este privit ca o deviație, o anomalie în spațiul politic american, ci din păcate ca noul normal. Goya ar avea mult de desenat dacă ar fi în viață astăzi.
Acum, față de primul mandat, știm mai multe despre Donald Trump - este o derivă morală a electoratului sau mai degrabă un eșec al sistemului de a produce alte oferte politice?
Să nu uităm totuși că Trump nu este singurul. Marine Le Pen și protejatul ei, Jordan Bardella, se pregătesc să preia puterea după alegerile din acest weekend (urmate de turul 2), în timp ce Viktor Orban este la guvernare de 14 ani, iar variante mai modeste (AfD, Vox sau extremiștii români) câștigă teren.
Vorbind despre grotesc, ideea de gargui poate servi ca un element de reflecție pentru ceea ce se întâmplă. Garguiele, ca elemente decorative, împodobesc bisericile (celebrele garguie ale catedralei Notre Dame) și clădirile medievale (Oxford are și ea exemple superbe la diverse colegii). Garguiele reprezintă creaturi ciudate modelate din piatră, cu un design grotesc, menite de obicei să inspire frică și uneori amuzament. Dincolo de aspectul lor estetic, garguiele au un rol funcțional foarte important. Acela de a canaliza apa de ploaie și de a o expulza prin gura lor (literalmente „gâlgâind”) pentru a proteja structura clădirii de umezeală, decolorare și degradare.
Foto: Gargui Domul din Milano /schizoform (flickr)
Din acest punct de vedere, mișcările reprezentate de Trump, Le Pen și ceilalți sunt exact genul de garguie politice care colectează apa adunată din furtuni și o canalizează prin „gâlgâială” într-un mod care să protejeze fațada clădirii de igrasie, degradare și distrugere. Din păcate, acest rol nu mai funcționează, cel puțin în SUA și Franța. Mișcările politice-gargui aruncă deșeurile adunate din furtuni direct pe fațada clădirilor sistemelor democratice și, astfel, le corodează încet dar sigur arhitectura și, posibil, stâlpii de rezistență.
Cât de profund va fi acest efect, nu știm încă, depinzând de cât de bine a fost construită clădirea respectivă (mai puternic în SUA și Franța, mai subțire, poate, în România, datorită istoriei scurte).
Rămânând în acest cadru metaforic, există două soluții pentru a corecta problema: să întărești structura clădirii și să reduci debitul de apă murdară cu care garguile atacă fațada clădirii. Nu e ușor (având în vedere că puteri ostile ca Rusia și China doresc ca acest debit să crească, nu să fie redus), dar trebuie făcut. Pentru început, o primenire a clasei politice în sensul revigorării atașamentului față de valorile democratice ar fi esențială, combinată cu întărirea sistemului de justiție și articularea de politici mult mai adaptate ritmului accelerat al crizelor pe care le traversăm (război, imigrație, transformare tehnologică).
Suntem capabili de acest lucru?
Desigur, democrațiile vestice nu sunt atât de fragile cum par uneori. Pentru aceasta, trebuie să facem însă un pas înapoi de la polarizarea politică care ne intoxică, să reevaluăm la rece modul în care facem politică, si sa ne renovăm cu grijă casa comună. Numai așa cred că vom putea îndepărta garguile de pe fațada clădirii și a le împiedica să o distrugă.
Si totuși, să rămânem la problema de fond: de ce establishmentul politic american nu permite nicio breșă? Avem și o problemă de gerontocrație, practic, de blocare într-un status quo.
Cred că problema este mai gravă decât gerontocrația. Cartea lui Anne Applebaum, "Twilight of Democracy: The Seductive Lure of Authoritarianism" (2020), atacă subiectul într-un mod mai profund. Ea analizează creșterea populismului de dreapta și a autoritarismului la nivel global, în special în Polonia, Ungaria, Marea Britanie și SUA, considerând că această schimbare este facilitată de lideri politici și intelectuali care au abandonat idealurile democratice pentru câștiguri personale și politice. Applebaum introduce conceptul de "clercs," împrumutat din "La Trahison des Clercs" (Trădarea intelectualilor) de Julien Benda (1927), pentru a descrie intelectualii „căzuți” care susțin și propagă regimurile autoritare.
Acești „clercs”, cândva susținători ai democrației, promovează acum agende naționaliste și autoritare pentru avansare în carieră, răzbunări personale sau dintr-un profund sentiment de disperare culturală.
Unii au fost radicalizați de proiectele stângii culturale și au devenit apocaliptici, convinși că societățile lor au eșuat și trebuie reconstruite, indiferent de rezultat. Alții sunt cinici, spune Applebaum, și folosesc limbajul radical sau autoritar pentru a obține putere politică sau prestigiu social.
Toți, însă, se bucură de haos sau îl promovează pentru a impune un nou tip de ordine. Applebaum este conștientă că personaje ca Trump, Le Pen sau Farage au câștigat electoral pe baza faptului că mulți cetățeni se simt abandonați de statul lor, fie din punct de vedere economic, fie cultural. Ea subliniază însă că reculul democratic nu ar fi posibil fără contribuția activă a unei părți a intelectualilor, dispuși să acționeze și să legitimeze mișcările anti-democratice.
Urmărind dezbaterile din cercurile intelectuale conservatoare americane care sprijină revenirea lui Trump (vezi Proiectul 2025, care urmărește să rescrie complet regulile ce asigură echilibrul de puteri în sistemul american în favoarea președintelui), este greu să nu-i dai dreptate lui Applebaum.
Același lucru se întâmplă și în Franța, deși nu încă în România. Sunt câțiva intelectuali izolați și mediocri care s-au alăturat extremiștilor români, dar majoritatea susțin valorile pro-europene și democratice. Aceasta este marea diferență față de anii '30, când mulți intelectuali români se aflau de partea cealaltă a baricadei și se transformaseră în "clercs" conform lui Benda sau "rinoceri" în varianta lui Ionescu.
Va reuși România să evite și ea "rinocerizarea" intelectualilor? Să sperăm că da, dar efectele contagiunii în cazul realegerii lui Trump vor fi brutale pentru democrațiile vestice. Democrații americani mai au puțin timp să găsească un candidat alternativ care să-l blocheze pe Trump, dar problema de fond este să convingă elitele intelectuale conservatoare să abandoneze orice sprijin pentru cezarism. Nu va fi ușor.