Lozinca „Vrem o țară ca afară!“ a rămas fără glas în ultimii ani. I-a luat locul imperativul „Vrem afară!“ a sute de mii de români care emigrează în fiecare an pentru o viață mai bună.
România are o populație îmbătrânită. Avem 5 milioane de pensionari, incluzându-i și pe cei care au lucrat în agricultură, și puțin peste 5,5 milioane de salariați la stat și în domeniul privat.
În 1990, România avea peste 9 milioane de salariați, numărul acestora începând să scadă odată cu închiderea mamuților industriali și, deloc neglijabil, odată cu închiderea mineritului, în special în Valea Jiului.
În timpul Guvernului Ciorbea, ministrul reformei de atunci Ulm Spineanu îi îndemna pe minerii disponibilizați să culeagă fructe de pădure și plante medicinale. A fost o ieșire publică cinică sau în cel mai bun caz inconștientă.
Însă, în același timp, salariile compensatorii pe care le-au primit minerii s-au dus pe apa Sâmbetei. Dezvoltarea zonelor cu potențial turistic ar fi putut fi o oportunitate pentru minerii disponibilizați, dacă aceștia ar fi fost capabili să se asocieze pentru a investi în turism sau în alte domenii, dar n-au făcut-o.
Aceeași oportunitate este deschisă pentru cei aproape 1.500 de salariați care au fost concediați colectiv anul trecut de la Complexul Energetic Hunedoara, fiecare dintre ei primind o sumă compensatorie de 10.000 de euro impozitată cu 10%.
Sigur că sunt bani puțini pentru deschiderea unei afaceri în turism, în comerț sau în producție, dar absența spiritului asociativ este o boală de care nu scăpăm.
Românii, cei mai săraci din Europa
Studiile arată că 1,5 milioane de români trăiesc la limita sărăciei, fiind nevoiți să supraviețuiască cu 25 de lei pe zi, sumă care este de șase ori mai mică decât media europeană.
Unele familii cu mai mulți copii trebuie să se descurce cu salariul minim pe economie, pe care îl câștigă de regulă tatăl.
Cu toate acestea, românii cheltuiesc 26% din costurile pe consum față de media europeană de 13%.
Sigur că trebuie să ținem seama de raportul dintre venituri și costul alimentelor, acestea din urmă fiind comparabile cu prețurile din țările dezvoltate.
Accentuarea sărăciei s-a produs și pe fondul părăsirii satelor de către tineri, mulți dintre ei preferând să lucreze în orașe ca muncitori necalificați.
Programele de reconversie profesională sunt ineficiente, deși înghit sume considerabile, fie de la bugetul de stat, fie din fonduri europene. Românii nu au mobilitate în a-și schimba profesia, preferând să trăiască din ajutorul de șomaj și din alocația copiilor.
O problemă serioasă de care decidenții politici nu au fost preocupați timp de trei decenii o reprezintă rromii, care nu sunt calificați în nicio meserie.
Acestea sunt doar câteva cauze care au condus și conduc în continuare la exodul românilor în țările vestice.
Exodul românilor în valuri
În momentul de față, peste 4 milioane de români lucrează în străinătate.
Statisticile nu se pun de acord, întrucât unii nu au permis de muncă și lucrează la negru, cerșetoria nu este nici ea inventariată, la fel și persoanele traficate ori navetiștii care lucrează doar periodic în afara țării.
Conform unui studiu Eurostat, românii din afara granițelor au trimis acasă în 2020 peste 3,4 miliarde de euro, mai mult decât investițiile străine directe. O parte din acești bani au fost folosiți pentru punerea pe picioare a unor afaceri mai mici sau mai mari.
Politicienii se arată recunoscători celor din diaspora, ba unii chiar îi roagă să se întoarcă acasă pentru a pune umărul la dezvoltarea țării. Dar tocmai neîncrederea în politicieni este una din cauzele care au dus la exodul românilor.
Primul val al migrației a fost după mineriada din 13-15 iunie 1990, când a devenit limpede că regimul lui Iliescu, susținut de foștii lideri comuniști și de securiști, nu era decât un „comunism cu față umană“.
Peste 60.000 de români au părăsit atunci țara, cerând azil politic în țările vestice din Europa. Unii au avut răbdare până ce au primit statutul de azilant și dreptul la muncă, dar pe alții dorul de țară i-a întors acasă.
La a doua încercare, mulți dintre ei au reușit, mai ales după aderarea României la Uniunea Europeană.
La mitingul diasporei din 10 august 2018 din Piața Victoriei, când jandarmii regimului Dragnea au executat ordinul de a înăbuși prin orice mijloace manifestația, peste 450 de persoane având nevoie de îngrijiri medicale, românii emigrați în țările UE scăpaseră de dorul de acasă, măcar în parte.
I-am văzut după fețele lor senine, după empatia pentru românii autohtoni că trăiesc într-o altă lume, printre alți oameni, că împărtășesc alte valori decât obiceiurile dâmbovițene, cutume transmise din generație în generație.
Nu doar sărăcia i-a împins pe români să caute o viață mai bună în afara țării. Unii dintre ei, așa-numiții „căpșunari“, care au plecat pentru prima dată în Spania, Italia, Germania cu gândul de a lucra un an-doi pentru a se întoarce apoi acasă cu bruma de bani cu care să-și poată consolida gospodăriile, nu s-au mai întors.
Mulți dintre ei și-au lăsat copiii acasă în grija bunicilor ori a rudelor apropiate, trimițându-le bani cu care să poată merge la școală, să-și cumpere haine, să se hrănească. Această realitate a produs nenumărate drame în rândul copiilor, de la boli psihice, până la cazuri de sinucidere.
Unii dintre emigranți și-au întregit familiile în țările în care și-au găsit un loc de muncă.
E limpede că nu se vor mai întoarce niciodată în țară. Și nu numai din cauza spectrului sărăciei, ci și pentru că societățile vestice le oferă cu totul alte condiții de viață, sunt priviți ca oameni indiferent ce muncesc.
Cu toate acestea, lucrurile nu sunt roz nici afară pentru emigranții români. Unii se simt exploatați la locul de muncă, mulți realizează că nu sunt priviți ca fiind egali cu cetățenii autohtoni.
Speră însă că în timp aceste inconveniente vor dispărea, situație care în România e fără speranță de a se schimba vreodată.
Un raport al Băncii Mondiale din 2019 arată că 40% din emigranții români sunt absolvenți de studii superioare.
Ce poate face România pentru a diminua acest „exod al creierelor?“ Printre multe alte măsuri, raportul indică implementarea pe termen lung a unor instrumente care să consolideze instituțiile statului, creșterea investițiilor în învățământul superior, dezvoltarea sectorului privat.
Cel mai important indicator rămâne depolitizarea instituțiilor statului. Cel mai important și cu cele mai puține șanse de a fi atins, în situația în care guvernanții consideră că instituțiile statului fac parte din moșia proprie.
Lozinca „Vrem o țară ca afară!“ a rămas fără glas în ultimii ani. I-a luat locul imperativul „Vrem afară!“ a sute de mii de români care emigrează în fiecare an pentru o viață mai bună.
George Arun