Vestea că un român din patru din diaspora a votat cu AUR, un partid cu mesaje extremiste, a uimit atât țara, cât și pe ceilalți trei din patru români care trăiesc în afara țării. Cum s-a ajuns la a gândi diaspora dihotomic: cei buni, care reprezintă România, și cei răi, care o fac de rușine?
Alina Dolea este Senior Lecturer în cadrul Bournemouth University (Marea Britanie), are un doctorat în Șiințele Comunicării și este autoarea cercetării ”Construcția imaginii de țară în contexte de criză”, finanțată de UEFISCDI și derulată în cadrul Institutului de Sociologie al Academiei Române.
Am vrut să aflăm, înainte de analize de comportament electoral, cum arată percepția despre țară a românilor din Marea Britanie, mai ales după campania Romanians are coming.
De ce e atât de important în discursul despre noi ca națiune cum ne văd alții și mai puțin cum ne vedem noi înșine?
De 30 de ani, discursul despre imaginea României și mai ales despre imaginea negativă a României în străinătate (și implicit dimensiunea sa identitară) este recurent în spațiul public românesc. În egală măsură este prezentă, implicit sau explicit, și această ”cheie” de evaluare a României prin ”ochii” străinătății, a Occidentului, a străinilor. Există o raportare constantă la ”cum ne văd alții” și aceasta este întreținută, mobilizată și instrumentalizată instituțional, politic, mediatic și comercial.
De pildă, și în cazul protestelor rezist din 2017 asistăm pe de o parte la o comunicare strategică a protestatarilor, în limba engleză, pentru ca mesajele să ajungă la media și audiențe internaționale; pe de altă parte, se observă o raportare constantă a presei românești la modul în care sunt evaluate protestele și mediatizată România în presa internațională: apar astfel titluri de genul ”Europa ne-a văzut”, ”România exportă corectitudine politică”, ”Presa internațională și-a trimis corespondenții la București”, precum și unghiuri de mediatizare și evaluări ale presei internaționale care sunt preluate de presa din România.
Protestele sunt ”câmpuri de luptă simbolică”pentru reprezentarea identității naționale și imaginii de țară: se generează o putere simbolică a protestarilor care vorbesc în numele ”națiunii”, ”adevăratei națiuni” (românii creativi, pro-europeni, care se opun corupției, și reprezintă ”speranța din Europa de Est”), contestând nu doar guvernul, ci și modul de reprezentare al națiunii și cum e România văzută de ”alții” / Vest/ Occident.
Am pornit în cercetare de la premisa că nu toți românii care au emigrat reprezintă România sau sunt ambasadori ai României în străinătate.
Ați făcut o anchetă în rândul comunității românești din Marea Britanie. Nu extrapolez rezultatele, dar mi se pare importantă ideea de țară pe care o au românii din diaspora. Cum arată, așadar, țara în percepția acestora? Care sunt caracteristicile?
Proiectul de cercetare a avut mai multe părți, una dintre ele a vizat modul în care românii din Marea Britanie se raportează la propria identitate, la România și la Marea Britanie. Mi se pare important de precizat faptul că am pornit de la început de la premisa că vor exista o varietate de poziționări și discursuri pentru că diaspora nu este o categorie unitară.
În literatura consacrată problematicii imaginii de țară și comunicării strategice către audiențe internaționale (domeniul diplomației publice), diaspora și refugiații sunt considerați actori nonguvernamentali care realizează un tip de comunicare interpersonală ajutând la prevenirea și/sau medierea conflictelor, la construirea de relații și punți între țara de origine și cea de destinație, fiind adesea considerați ambasadori informali.
Cu toate acestea, raportarea guvernelor la migranți și refugiați se face mai degrabă în termeni de ”problemă ce trebuie rezolvată” și nu în termeni de ”resurse”.
Pe de altă parte, chiar și atunci când există interes pentru diasporă ca ”resursă”, predomină o abordare de tip instrumental: să mobilizăm diaspora, să angajăm diaspora, să facem programe de outreach și empowerement pentru diaspora, să convingem diaspora să se întoarcă să contribuie la dezvoltarea țării. Acesta fiind și cazul României. Problema acestui tip de abordare este că introduce și perpetuează distincții între așa numiții migranți ”buni” (resurse de vizibilitate pozitivă pentru țară) și migranți ”răi” (surse de probleme și imagine negativă pentru țară).
Cum rămâne cu ceilalți care nu se încadrează în niciuna dintre aceste categorii? Diaspora este mult mai complexă pentru a fi încadrată astfel, dar sigur că și discursul media din România a contribuit la acest cadraj al ”migranților buni/ eroi/ elitele cu care ne mândrim” vs ”migranții care comit înfracțiuni, ne fac de rușine”.
Ținând cont de aceste aspecte, am pornit în cercetare de la premisa că nu toți românii care au emigrat reprezintă România sau sunt ambasadori ai României în străinătate; mai ales că motivele migrației românilor sunt multiple (lipsa locurilor de muncă care să le asigure un trai familiilor lor, lipsa banilor, lipsa unei perspective de dezoltare pentru copii, oportunități profesionale, etc) dar au plecat și ca o formă de blam la adresa a ceea ce se întâmplă în România (politic, instituțional, economic etc).
Este greșit, așadar, să presupunem că migranții manifestă loialități exclusive față de țara de origine și chiar față de identitatea lor națională.
Există diferite poziționări și abordări ale românilor cu privire la experiența lor de imigrație în Marea Britanie, iar asumarea unei (noi?) identități e o decizie personală în urma unor negocieri la nivel personal, familial, social, iar acest proces de negociere identitară este dinamic și recurent –unii români vor să fie britanici pentru a se adapta mai bine, unii se simt cetățeni europeni, unii simt că nu aparțin niciunei țări în mod special (că sunt dezrădăcinați), unii că sunt cețățeni globali, unii se simt ”mai români” decât în România și vor să păstreze tradițiile, obiceiurile, limba în contextul unor evoluții în Occident cu care nu rezonează (tensiunea dintre tradiționalism și modernism, drepturi ale minorităților sexuale etc). Miza cercetării mele a fost tocmai să surprind aceste multiple poziționări în raport cu propria identitate, imaginea despre România și apariția unor comportamente de angajament sau dezangajare.
Deci, cum văd românii din Marea Britanie România?
Am inclus în cele șapte focus grupuri români care corespund profilelor din statisticile oficiale ale ONS (2019), cu vârste între 25 și 52 de ani, vechime de ședere în Marea Britanie între 1 an și 15 ani, cu cetățenie română și britanică și educație ce variază de la studii medii până la studii doctorale: ingineri, muncitori în construcții, IT-iști, actrițe, arhitecte, antreprenori, profesori, muncitori în fabrică și în depozite, șofer de taxi, cameristă, asistentă medicală, îngrijitoare, specialiști în diverse domenii (sănătate, domeniul bancar, marketing, contabilitate, business admin etc).
Cei cu care am stat de vorbă urmăresc și sunt conectați (în proporție variabilă) atât la agenda publică de acolo, de ”acasă” cât și la cea de ”aici”, din Marea Britanie: fie urmăresc canale româneși (prin antene parabolice), fie citesc știri pe internet, fie urmăresc grupurile de români de pe Facebook unde se discută despre evenimentele majore din cele două țări sau despre aspecte legate de comunitatea românească, fie prin discuțiile cu familia și prietenii.
Ca urmare, migranții se raportează și (re)poziționează constant la discursurile dominante în spațiul public din România și Marea Britanie și ajung să preia evaluări și reprezentări despre România și români de ”aici” și ”acolo”: românii se (re)construiesc identitar prin raportarea la statutul lor social din România și din Marea Britanie și la modul în care sunt percepuți în România și românii în Marea Britanie, plasându-se în același timp pe o axă comparativă ”noi, românii” vs ”ei, britanicii”.
Când vorbesc despre țară participanții fac distincții între:
- România ca stat (dimensiunea administrativ-funcțională a instituțiilor statului) – birocratică, nemodernizată (exemplul sistemului de sănătate), coruptă ca sistem;
- România reprezentată de clasa politică și politicieni (aspectele politice) – caracterizată de corupția și incompetența politicienilor, dezinteresul lor și lipsa unei viziuni de dezvoltare;
- România ca loc de origine/ ”acasă” de care sunt legați emoțional și afectiv (părinții, prietenii; tot ceea ce îi leagă de locul nașterii, copilăriei, tinereții etc); acest ”acasă” este fie mult idealizat și legat de reîntoarcere (manifestat și prin construirea unei case în care nu locuiește nimeni de ani de zile și care se strică), fie generează tristețe (”n-aș mai putea locui acolo”), fie nostalgie și judecăți de valoare (”ce valori solide am învățat de la bunici”, ”nu mai avem valorile pe care le-am învățat noi în școală”), fie un soi de angajament manifestat și prin vot (”să schimbăm ceva acasă pentru ai noștri rămași acolo”);
- România ca reprezentare geografică (monumente, natură etc) care este foarte frumoasă, iubită, apreciată, dar insuficient cunoscută și promovată de autorități în străinătate;
- România și cultura ei (limba, mâncarea, tradițiile, obiceiurile, istoria, artiștii) care este valorizată pozitiv, cu potențial fantastic, insuficient cunoscută și promovată în Marea Britanie;
- România ca mentalitate, valori sociale și anumite moduri de a face lucrurile care sunt percepute foarte negativ – corupție ”mică” reprezentată de șpaga și ”ciupeala”, ”merge și așa”, sistemul de pile și relații care nu recunoaște competențele și valoarea individuală, lipsa de principii.
De asemenea se discută despre un anumit climat psihosociologic la momentul deciziei de plecare din țară: România este percepută ca nesigură, apăsătoare, fără perspectivă, bătrână/ îmbătrănită, murdară, lipsită de educație, coruptă, dominată de negativism și un anume ”grad de isterie” (”la noi suntem obisnuiți că dacă ceva este nasol și foarte nasol nu se rezolvă decât dacă țipi, urli și faci uz de survival skills, să te enervezi, să zbieri la telefon”). În același timp, ”lumea era simpatică, mult mai deschisă, mult mai haioasă, mai veselă”.
Câțiva ani mai târziu, la momentul desfășurării cercetării (final de 2018 și în 2019), România (și orașe precum București, Brașov, Cluj, Bacău, dar și comune) e percepută ca schimbată în bine ca infrastructură, investiții (”acum România este schimbată dar tot în derivă este țara. În funcție de culoarea politică, se văd schimbari la sate, în orașe, o oarecare dezvoltare”); ”oamenii…aceiași; mentalități, atitudini, idei…politica aceleași”, ”marea problemă a Romaniei este una de atitudine”și ”lipsa de educație”.
Alte aspecte care apar frecvent sunt lipsa de respect și umilința ca factori declanșatori în decizia de a emigra: “știi ceva? Ți-ai bătut joc de noi 20 și ceva de ani de la revoluție și nu ne plătești…plecăm”; ”nu își bate joc de om, aici ...poate am nimerit-o mai bine, ce sa zic....dar ca bani se vede”.
Dar cum se raportează la țara în care sunt și muncesc? O putem numi ”țară de adopție”?
Ar trebui să menționez că aceste evaluări despre România și Marea Britanie se fac mereu în termeni de ”la noi” sau ”acasă” vs ”aici”:
- Marea Britanie ca stat (dimensiunea administrativ-funcțională a instituțiilor statului) – modernizată, digitalizată pentru plata taxelor și impozitelor, instituțiile funcționează, comunică cu cetățeanul; birocratică în sensul de standardizată și rigidă în respectarea regulilor și procedurilor (”chiar dacă oamenii mor”; ”deși ai dureri mari, primești paracetamol” – cazul NHS; ”acasă măcar ajungi la specialist”);
- Marea Britanie reprezentată de clasa politică și politicieni (aspectele politice) – caracterizată de populism, Brexit, incompetența și, pe alocuri, corupția politicienilor, dar există și unii care totuși ”își fac treaba”.
Edificatoare sunt două declarații ale unor participanți:
”în România e o combinație de incompetență cu multă prostie și cu oleacă de răutate. Aici mi se pare ca răutatea – și vorbim de oamenii politici, da, nu în rest – la nivel politic, tipul de răutate și stupizenie e atât de puternic – mai e și ajutat de faptul ca ei stau bine la retorică. Macar ai noștri e vădit că-s proști. Aici e mai complicat, adică nu degeaba a făcut Boris Eton College...trece drept băiat simpatic. Adică nu am fost niciodată atât de conștient de potențialul distructiv al politicii până când nu am dat de setup-ul de aici”
”asta este exact ce fac guvernele incompetente, încep să urle: imigranții!”
- Cultural, Marea Britanie este percepută ca fiind multiculturală (”toată lumea este a tuturor și noi toți împărțim planeta”), cosmopolită, deschisă, oferind oportunități de dezvoltare culturală, profesională, de business;
- Marea Britanie ca mentalitate, valori sociale și anumite moduri de a face lucrurile care sunt percepute pozitiv: e caracterizată prin competiție (”trebuie să demonstrezi pas cu pas că ești bun”), recunoașterea competențelor și valorizarea muncii (”am început de jos și am avansat”, ”nu intereseaza pe nimeni de unde sunt, cum mă cheamă…nu…”), există mai multă etică profesională, mai multă comunicare între oameni, atitudinea e mai pozitivă, lumea mai calmă; e totuși mai greu să-ți faci prieteni, există și multă ipocrizie și bariere sociale.
”Aici, au un cântar de valori mult mai bine pus la punct: dacă îți faci treaba, indiferent de domeniul în care ești, aici ți se dă o șansă reală; din păcate, în România…nu am simțit treaba asta”
- De asemenea, Marea Britanie e văzută, în general, ca ”oferind opțiuni de mai bine pentru că acasă nu aveam opțiuni” (din punct de vedere financiar) și ca o ”șansă pentru copii” (pentru educația și dezvoltarea lor).
Care sunt costurile sociale ale migrației
Toți cei care emigrează experimentează într-o măsură mai mică sau mai mare un soi de pierdere.
Vorbiți despre costurile emoționale ale migrației. Care sunt acestea?
Mă refer la emoțiile migranților și la viețile lor emoționale la nivel individual, familial, de grup. La aspecte ce țin de trăirile psihosociale ale experienței de migrație și de consecințele pe care aceste trăiri le au în acțiunile migranților. Vorbim pe de o parte de toate emoțiile migranților generate de a trăi între ”aici” și ”acolo” și pe de altă parte de presiunea ce s-a format în timp asupra lor prin campaniile mediatice și politice ce au vizat controlul imigrației, generând un climat de incertitudine și chiar frică datorat migranților.
Emoțiile sunt cele care conduc la o anumită „sensibilitate” pe care migranții o dezvoltă între statutul lor social în Marea Britanie și imaginea României. După cum am spus și mai sus, se vorbește mult mai mult despre diasporă ca actor politic care votează schimbarea în România, diaspora ca actor economic care contribuie, prin remitențe, la dezvoltarea României, dar și la dezvoltarea economică a Marii Britanii, diaspora ca ambasador informal al României (în special elitele, românii obișnuiți deveniți eroi sau glorificarea unor tipuri de migranți).
Mai puțin se vorbește despre costurile sociale ale migrației. Și lipsesc aproape cu desăvârșire în spațiul public discuțiile despre pierderea rădăcinilor, a mediului familial și a statutului social, despre costurile emoționale și psihologice ale migrației: toți cei care emigrează experimentează într-o măsură mai mică sau mai mare un soi de pierdere.
Toți cei care apar impersonal ca numere în statisticile guvernului britanic, indiferent de nivelul de educație sau de categoria profesională, sau care nici nu apar în statistici, trec printr-o etapă de pierdere a ceea ce le era cunoscut (mediul familial, social, profesional) acolo, în România.
Fiecare experimentează un sentiment de redefinire a propriei identități pentru că aici, în Marea Britanie, nu te cunoaște sau recunoaște nimeni, totul este diferit față de ce știai. Chiar și cei care se pregătesc și se informează experimentează acest șoc cultural, iar la unii apare chiar o pierdere a capitalului social din România, dacă acolo erau (re)cunoscuți în domeniul în care profesau, și aceasta amplifică procesul emoțional. Cu atât mai dificil este acest proces pentru cei care nu se informează, nu se pregătesc pentru emigrare și nu cunosc limba; sau care prestează o muncă diferită sau chiar sub nivelul de pregătire anterior. Apar rușinea și chiar stigma declanșate de etichete, multe generate sau amplificate de media, precum ”hoți” (în Marea Britanie),”căpșunari” (în Spania) sau”badande” (în Italia).
În plus și țara de origine și țara de destinație trec constant prin schimbări sociale, politice, economice. Se intensifică emoțiile generate de a fi și de a aparține simultan și aici și acolo, nici aici nici acolo sau între aici și acolo și fricile (de inadecvare, de ridicol, de a greși, de a fi interpretat greșit, de a nu fi înțeles, etc). La acestea se adaugă constanta negociere identitară, dorința de apartenență la o comunitate și imaginarea unui acasă „idilic” prin afect și memorie (care poate nu există și n-a existat niciodată). Toate conduc până la urmă la un sentiment de înstrăinare, deziluzie și uneori alienare și pe fondul acestor campanii mediatice.
Participanții vorbesc despre ”complexe de inferioritate”generate de necunoșterea limbii sau incapacitatea de a înțelege ce i se spune, despre ”șoc lingvistic foarte greu de ignorat” pentru că engleza din România nu este cea vorbită aici, despre șocul de ”a fi nimeni” pentru că nimic din pregătirea anterioră multidisciplinară nu te pregătește pentru pregătirea specializată care se caută aici unde piața muncii este foarte competitivă.
”Momentul în care zâmbetul a dispărut. Ăla e momentul. Ce face media!”
S-a vorbit de asemenea despre ”un fel de schizofrenie a emigratului: multi români care abia ajung în Londra au o reacție negativă…nu-i bun nici acasă, nu-i bun nici aici...”, despre rezilienșă și dificultățile de adaptare. Dar și despre ce dureroase au fost reacțiile de respingere și stigmatizare după campania Romanians are coming din 2014, descrise de participanți astfel: ”atunci se uitau la mina ca…se uitau urât. Au fost momente când oamenii se uitau ciudat la mine”, ”ziceau că nu ar vrea să locuiască lângă niște români”, ”momentul în care zâmbetul a dispărut. Ăla e momentul. Ce face media!”
În plus, participanții vorbesc despre reacțiile de respingere din partea românilor de acasă, pe fondul campaniilor mediatice din România care se adaugă la mixul de emoții și trăiri: ”ia mai plecați de unde ați venit, bine că veniți în România cu ifose”.”
Am fost surprinsă să remarc că aceste sesiuni de tip focus group au fost cumva similare unor sesiuni de terapie de grup: participanții au vorbit despre experiența lor de migrație, despre România și cum sunt văzuți românii în Marea Britanie împărtășind o paletă întreagă de emoții individuale și de gup – așteptări, frustrări, bucurii, nevoia de apreciere, de validare, de recunoaștere. Această constatare a întărit nevoia de integrare a emoțiilor în cercetări despre diaspora.
Ce așteaptă diaspora de la România
Am vorbit despre percepție. Un alt loc îl au așteptările. Ce așteaptă acești oameni de la țara natală?
Într-un cuvânt: Schimbare. Cred că deja transpare din răspunsurile anterioare că așteptările sunt multiple: de la dezvoltarea infrastructurii și modernizarea administrației, la eradicarea corupției și schimbări mult mai profunde în societate (legate de mentalități, valori, mod de a face lucrurile). Un participant sintetizează aceste idei astfel: ”vreau să se schimbe lucrurile și să se întâmple ceva... Și pentru lucrurile alea de neconceput, care se întâmplau nu numai la Guvern, ci și așa, pe străzi, eu am plecat. Cum se fac lucrurile - adică coruptia, care e deja legendară în România”.
Unii dintre participanți vorbesc și de reîntoarcere și așteptările formulate sunt legate de inițierea unor programe ample de către guvernanți care să asigure condiții de viață mai bune în România, dincolo de creșterile de salarii sau programe punctuale de sprijin a investițiilor de către români.
Există un filon naționalist în rândul acestor comunități (fără a generaliza, firește)?
Naționalismul ca imaginar social este parte a unor construcții discursive despre cine suntem noi și cum suntem noi și din construirea apartenței la un grup. Sunt multe dezbateri în literature de specialitate despre naționalism, dacă este ”bun” sau ”rău”, dacă vorbim de o ideologie sau/ și de un imaginar social.
Pornind de la cercetarea pe care am derulat-o, pot spune că participanții vorbesc despre ei ca fiind parte din această comunitate imaginată a românilor, chiar dacă locuiesc în afara granițelor și departe de țara de originine: vorbesc românește, păstreză tradiții și obiceiuri românești, arborează steagul României, merg la biserică pentru a se întâlni cu alți români, cumpără produse românești de la magazine românești. Se simt legați afectiv și emoțional de România. Dar într-o țară atât de multiculturală și diversă precum este Marea Britanie, astfel de comportamente de reproducere a unui imaginar social național și de legături afective se regăsesc în cadrul majorității comunităților diasporice, nu este ceva specific comunității românești. Copiii sunt încurajați la școală să vorbească despre specificul cultural al țărilor de origine pentru a se forma și dezvolta în spiritul toleranței, respectului și empatiei pentru tot ce este sau se face diferit.
Mulți dintre participanții la cercetare au spus ca ei sunt mândri că sunt români și că vorbesc deschis în mediul de lucru despre faptul că sunt români, pentru ca imaginea despre români și România să fie mai bună în Marea Britanie.
De altfel, cu cât apar în spațiul public discursuri ce vizează imigranția sau chiar imigranții români (de ex. afișe în limba română avertizând că există camere de supraveghere pentru a descuraja furtul), cu atât devin mai conștienți de modul în care sunt percepuți românii și că e nevoie de reprezentarea intereselor lor aici, în Marea Britanie. Se formulează interpelări la adresa autorităților române, dar și nemulțumiri față de lipsa de acțiune din trecut, ceea ce conduce la formularea unui verdict de genul ”te simți abandonat aici” (de către instituții); și tot astfel apar comportamente de angajament civic pentru a construi asocieri pozitive, de a ”ne ajuta noi unii pe alții”.
În același timp, așa cum am menționat anterior, diaspora românească din Marea Britanie este diversă și ne-omogenă. Există și români cărora nu le place experiența de imigrație în Marea Britanie și decid să se întoarcă, și români care nu se adaptează și nu se integrează, dar nu se pot întoarce pentru că au nevoie de câștigurile de aici, și români care consideră că sunt integrați, dar valorile societății britanice nu sunt în acord cu valorile lor. În acest context, apar deziluzia, însingurarea, închiderea și izolarea într-o comunitate de români de care simt că aparțin și care devine o mică ”românie” în Marea Britanie; și tot astfel apar intoleranța, radicalizarea.
Cum va explicati votul pentru AUR în diaspora, în contextul discuției noastre?
Spuneam mai înainte că participanții au menționat că se simt abandonați, dezamăgiți, nereprezentați în raport cu instituțiile și statul român. Absolut toți își doresc o schimbare, în mai bine, în România (pentru cei rămași acasă, dar și pentru ei, pentru reîntoarcerea sperată și imaginată în viitor).
Vorbim de multă nostalgie, multe legături afective cu România, dar și multă respingere resimțită și aici în Marea Britanie unde sunt ”imigranți” și statutul lor poate fi incert dacă nu aplică pentru rezidență, dar și în România unde sunt numiți ”cei plecați”, ”căpșunari”, ”badante”, ocazional ”eroi” sau ”cei care trimit bani” sau ”diaspora care votează”.
Cumva migranții români au devenit pentru români parte din categoria ”alții”, doar uneori parte dintr-un ”noi colectiv”.
Spațiul simbolic de mediere culturală și identitară între aici și acolo e lăsat gol: aceasta se explică, pe de o parte, prin absența sau capacitatea limitată a statului român, și pe de altă parte prin distanța foarte mare față de putere, în România, între cetățeni și instituții.
Ca urmare, instituțiile românești de aici sunt percepute ca inaccesibile sau destinate doar elitelor, nu „românilor de rând”. Acest gol este ocupat de biserici care au adevărate rețele în străinătate – o cercetare pe siteul oricărei ambasade arată cât de extinse (teritorial) sunt rețelele de biserici de toate confesiunile care creează acest sentiment de comunitate și apartenență pe un filon religios.
În plus, există umătorul paradox: neștiindu-se exact cât de numeroasă e comunitatea românească din Marea Britanie, se pune întrebarea dacă se justifică din punct de vedere administrativ o infrastructura mai mare? Practic statisticile statului britanic arată 457.000 de români (ONS, 2019), dar în prezent sunt aproape 700.000 de români înregistrați prin EU Settlement Scheme și se crede că la final de iunie 2021 numărul va fi mult mai mare. Pe undeva se explică și această percepție că ambasada și consulatul nu fac suficient sau sunt depășite în condițiile în care devine evident că vorbim de o comunitate aproape dublă ca număr față de statistici. E deci nevoie de cercetări și statistici care să surprindă fenomenul astfel încât să se ajusteze și infrastructura administrativă.
Cred că voturile pentru AUR se explică prin combinația mai multor contexte și factori: costurile emoționale ale migrației (nostalgia, fricile și tristețile, rușinea, umilința, nevoile de validare, de apreciere, de fericire), constanta negociere de apartenența la aici și acolo, nici aici, nici acolo, mereu ”între”, imaginarea unui acasă "idilic" prin afect și memorie, sentimentul de abandon, însingurare, respingere (și aici și acolo), refugierea în credință, familie.
Toate au fost augmentate de pandemie, când distanța (și simbolică și socială), dar și consumul de social media au fost mult mai mari. Iar emoțiile și afectele sunt ușor de zgândarit, instrumentalizat și mobilizat în discursuri de tip populist, naționalist, extremist; mai ales în contexte de criză majoră precum pandemia.