Informațiile false despre Covid răspândite prin media și pe Internet au condus în România la o decredibilizare a spitalelor și a medicilor, generând o adevărată fobie. Astfel, nu doar că unii bolnavi se prezintă la spital foarte târziu, dar sunt și pacienți care, neînțelegând ce fac medicii, ”semnează că nu vor în ATI, dar practic își semnează condamnarea la moarte”, spune dr. Beatrice Mahler.
”Aici se întâmplă crime. Asta este crimă! Sunt crime împotriva umanității, doamna Mahler! (…) Pacienților li se dă oxigen și se știe că oxigenul arde plămânii!„, a urlat recent senatorul Diana Șoșoacă, în curtea Institutului Marius Nasta din București.
Nu a fost primul derapaj de acest gen al parlamentarului, iar Diana Șoșoacă nu este, din păcate, singura voce care contrazice public, cu vehemență dar fără a avea expertiza necesară, argumentele și pozițiile medicilor și cercetătorilor.
Cum percepe astfel de acuzații un medic care luptă zi de zi, în spital, de mai bine de un an și jumătate, împotriva pandemiei de Covid 19?
Care sunt consecințele acestor acuzații nesăbuite? Au cei care vorbesc fără să știe despre ce vorbesc morți pe conștiință?
Poate opri Justiția acest fenomen prin care se propagă frica de medici, fenomen care face tot mai multe victime?
Și cum ieșim din actualul marasm?
Continuăm seria de mărturii ale medicilor care luptă în prima linie împotriva pandemiei de Covid-19 cu declarațiile medicului Beatrice Mahler, managerul Institutului Marius Nasta din București, care ne-a relatat câteva aspecte cutremurătoare din spital și ne-a dezvăluit ”secretul” Portugaliei, țara unde rata de vaccinare este foarte mare, deși nimeni nu e obligat să se vaccineze:
”Noi chiar ne facem treaba aici. Și chiar ne-o facem cu conștiință și cu implicare”
”Trebuie analizată discuția de luni. Vă mărturisesc că sunt atât de multe probleme în spital încât nu am avut timp să revăd și eu imaginile respective, am rugat colegii mei să facă acest lucru.
Dar să știți că a fost doar o situație care este publică. Din păcate, astfel de situații sunt frecvente. Există o agresivitate și o nemulțumire a populației care se răsfrânge automat asupra celui care e în fața lui, a omului. Și, din păcate, acum, când vorbim despre Covid, în fața lui este medicul.
Avem foarte multe reclamații. Pe de o parte, înțeleg tristețea și durerea celor care pierd pe cineva, neînțelegând ce facem noi aici (pentru că, într-adevăr, sunt lucruri care se învață în ani de zile, și nu vorbesc despre anii pe care îi poți număra pe degetele de la o mână).
Pe de altă parte, avem reclamații și de la pacienți care vin în spital, se tratează, merg acasă și reclamă că nu le-am acordat suficient timp, deși nu că n-am vrea să-l acordăm, dar timpul nostru pur și simplu nu există! Nu poți să te împarți când ești în fața unui volum de muncă uriaș, cum suntem în acest moment.
Și, sigur că da, avem tot felul de solicitări și de reclamații de altă natură, care vin de la terți, de la oameni care nu cred că ceea ce se vede la televizor este real, nu cred că ceea ce comunicăm noi (nu doar eu, ci și colegii mei) este ”chiar așa”. Suntem acuzați, ni se pun întrebări și ni se cer lămuriri din toate părțile, aș putea spune.
Este un moment dificil pentru toată lumea. Eu sper să îl depășim cu bine și sper să se înțeleagă că noi chiar ne facem treaba aici. Și chiar ne-o facem cu conștiință și cu implicare.
Doar că suntem în fața unei afecțiuni extrem de grave, iar posibilitățile noastre sunt limitate, pentru că depind foarte mult de modul în care reacționează organismul pacientului și de momentul în care pacientul se adresează medicului. Poate asta e primordial.
”Semnează că nu vor la ATI, dar practic își semnează condamnarea la moarte”
Ce îmi doresc eu este să nu scadă credibilitatea medicului și a metodelor pe care noi le aplicăm. Asta e cel mai grav.
Avem acum pacienți care, după știrile care au apărut la un moment dat pe canalele media (nu doar mass-media, ci și pe social-media) legate de terapia intensivă, sunt în secție, au necesar crescut de oxigen și refuză internarea în Terapie Intensivă sau transferul, deși au loc, deși ar fi o prioritate pentru noi starea lor de sănătate, deși suntem siguri că accesul la ATI ar face pentru ei diferența între viață și moarte!
Însă, este o fobie, o frică de ceea ce se întâmplă în spital și de aceea vin târziu. Pe de altă parte, este frică de ceea ce se întâmplă în terapie intensivă și, de aceea, semnează că nu vor în ATI, dar practic își semnează condamnarea la moarte.
”6 minute pentru un pacient”
Din păcate, există o decredibilizare incredibilă a ceea ce se întâmplă în spitale, a modului în care noi ne facem treaba.
Suntem conștienți că nu avem o infrastructură nouă, ne-am dori și noi să lucrăm în alte condiții.
Din fericire, în acest moment aparatură avem (cel puțin noi, la Institutul Marius Nasta).
Din fericire, medicație avem și ne străduim să facem asta cât mai bine, să nu existe sincope.
Dar avem această lipsă de credibilitate, în condițiile în care lucrăm cu personal insuficient și poate că asta doare cel mai mult – durata mare în care oferim răspunsuri la servicii, durata mare a timpului de așteptare pe care îl au în spitale – pentru că nu poți să oferi atenție când tu nu ai personal, atenție și îngrijire cum este normal și decent, și cum ne dorim și noi.
Am calculat timpul la numărul de pacienți pe care îl avem în acest moment internați, iar o asistentă sau o infirmieră are la dispoziție 6 minute!
Gândiți-vă că aceste 6 minute înseamnă alimentație, toaletare și curățenie în salon. Este IMPOSIBIL! Undeva există un minus. Nu ai cum. E absurd să zici că putem face asta.
Soluții: 50 de studenți voluntari de la UMF Carol Davila
La curs, am cerut ajutor studenților la Medicină. Luni am trimis o listă către DSU, s-a și aprobat un ordin. O să avem încă 50 de studenți la Medicină care vin să ne ajute ca voluntari.
Este bine, pentru că ei au și cunoștințe medicale, vor fi acolo. Va fi o persoană în plus care să fie lângă pacient pentru nevoile primare, adică să îi dea apă, să ne ajute să îl schimbăm, să îi luăm o glicemie, o tensiune, o saturație. Sunt lucruri care trebuie făcute și ajutorul lor este binevenit. Și salut această inițiativă a Universității de Medicină și Farmacie Carol Davila, pentru că fără ei nu știu cum ne-am descurca.
Însă vorbim despre un deficit de personal care este cronic, despre o legislație care trebuie modificată (eu tot spun asta de un an).
Legislativul și politicul să se așeze la o masă și să se gândească la o reformă reală în sănătate. Eu simt din plin, acut, această nevoie.
Soluții: Expertiza oferită de OMS
Mă întrebați ce poate face delegația OMS la București. Eu pot să vă spun despre experiența pe care o am în Institutul Marius Nasta și relația pe care o avem cu OMS- Biroul Europa pentru problematica tuberculozei.
Mai multe detalii, în format audio:
Expertiza lor este binevenită, necesară și utilă României.
Iar eu sper că politicul, indiferent care va fi el, să înțeleagă că medicina, reforma în sănătate, trebuie făcută pentru români.
Soluții: Presa și Legea
Dar OMS-ul n-o ”să facă”, ci noi, românii, o să facem. Noi, românii, și dvs, presa, cei care înțelegeți.
În această pandemie, un real ajutor a venit din partea dvs. Ați informat în mod constant, în mod echilibrat, obiectiv (atât cu bune, cât și cu rele) despre ceea ce se întâmplă în spitale.
Avem un feedback extrem de bun și ne-ați ajutat extrem de mult ca informația să ajungă de la noi la pacient.
Sigur că sunt și niste lucruri care, din punctul meu de vedere, țin de Legislativ, pentru că în acest moment în România social-media nu este legiferată, oricine poate spune orice, nu ai nicio măsură pe care poți să o iei la nivel legal.
În orice instanță te duci dacă apare ceva pe Facebook sau că apare ceva în online, judecătorul nu are ce să facă, pentru că nu există legislație în acest sens.
Vorbeam mai devreme despre faptul că m-aș putea duce în fața instanței. Să cer ce? Judecătorul nu are o lege la care să se raporteze, așa cum există în audiovizual, și care să creioneze în social-media limitele, până unde poți să mergi.
Nu vreau să mă refer punctual la persoane, ci la fenomen în ansamblu.
Uitați-vă câte decese avem în fiecare zi. O mare parte dintre oamenii care decedează au refuzat să se vaccineze pentru că n-au avut încredere, pentru că cineva a spus într-un fel și cineva a spus în alt fel. Sunt declarațiile pacienților din spitale – ei n-au știut pe cine să asculte, n-au știut în care direcție să se uite.
Și, atunci, nu ai de ce să îl acuzi pe omul care se uită la televizor sau se uită pe social-media și vede o informație, iar 5 minute mai încolo vede o altă informație.
Soluții: Vaccinarea
Unul dintre managerii de spitale din Portugalia, unde rata de vaccinare e foarte mare (și NU din obligativitate, atenție! ei nu au obligat pe nimeni să se vaccineze), a spus că, din punctul lui de vedere, diferența a făcut-o politicul.
A contat faptul că niciun politician nu a contrazis niciodată un medic care a vrut să vorbească. Iar dacă au fost câteva voci răzlețe din partidele de stânga care au mai ieșit, ele nu au fost promovate de presă.
Este concluzia lui, pe care a avut-o într-o discuție în care l-am întrebat și eu ce a făcut, care a fost diferența. Mi-a spus că ei nu au obligat pe nimeni, nu i se pare normal ca oamenii să fie obligați. Iar oamenii au fost programați la vaccin, au primit mesajul: ”În data de... sunteți programat la centrul de vaccinare. Vă rugăm să vă prezentați”.