De ce îi duce Erdogan mapa lui Putin şi cum ar putea pierde Turcia Interviu video

De ce îi duce Erdogan mapa lui Putin şi cum ar putea pierde Turcia <span style="color:#ff0000;font-size:100%;">Interviu video</span>

Disperarea este cea care determină, la Ankara, căutarea de soluții: toți parametrii economici sunt acum alarmant de negativ și în ultimul sondaj se arată că, și în cazul unui al doilea tur de scrutin la alegerile prezidențiale, Erdoğan nu ar câștiga în fața a trei contracandidați.

Turcia își importă din Rusia mai mult de jumătate din necesarul său de grâne și importă în primul rând energie, aici dependența s-a tot accentuat. Este mai mult o dependență care s-a creat din cauza erorilor din ultimii ani făcute de Ankara, spune profesorul Dragoș Mateescu, specializat în politica minorităților, politica turcă şi studii europene.

Este consilier în cadrul Institutului Diplomatic Român și aproape 20 de ani a fost lector în Departamentul de Ştiinte Politice şi Relații Internaționale la Universitatea Economică de la Izmir.

De ce ajuta Putin si Erdogan
Avem pe cei doi președinți, ai Rusiei și ai Turciei, Putin și Erdoğan, care s-au întâlnit des, de două ori în ultima lună, prima dată pe teren “neutru” la Teheran și, recent, la Soci, în Rusia. Ce-i apropie pe cei doi, în tot acest context?

În primul rând, este vorba de regimuri similare, prezidențiale, în care politica externă este apanajul aproape exclusiv al celor doi președinți.

Bineînțeles, în relațiile bilaterale, cei doi președinți conduc dialogul. În afară de asta, criticii lor spun că este vorba de două regimuri prezidențiale autoritare, ambele în situații delicate, care au puncte comune de discutat și încearcă să profite de tot ce pot profita împreună.

Am văzut că președintele Erdoğan a încercat să intre în rolul de mediator, încă de la începutul războiului din Ucraina. Strict în acest context, care este miza? Pare că pășește pe nisipuri mișcătoare, Turcia fiind membră NATO.

Așa este, însă sunt multe imperative care determină în primul rând regimul AKP-Erdoğan și în al doilea rând Turcia, în general, să adopte acest rol.

M-aș referi mai întâi la situația economică din Turcia, toți parametrii economici sunt acum alarmant de negativi, vorbim de hiperinflație, adică un nivel al inflației pe care două instituții bancare internaționale îl consideră scăpat de sub control.

Are nevoie să continue relații economice măcar cu actorii importanți, iar Rusia este foarte importantă pentru Turcia și a devenit din ce în ce mai importantă în ultimii ani. Turcia își importă din Rusia mai mult de jumătate din necesarul său de grâne, asta după ce acum 15-20 de ani Turcia își putea hrăni singură populația. Importă mult ulei de floarea-soarelui din Rusia și importă în primul rând energie, aici dependența s-a tot accentuat.

Nu doar această latură a relației contează, ci și faptul că în relațiile externe, în zona Mării Negre, dar și în Siria și Libia, poziția Rusiei este predominantă, iar acolo Turcia regimului Erdoğan are propriile sale ambiții, dar este limitată de Rusia, adică poate ajunge la rezultate, din punctul de vedere al Ankarei, doar într-o formă negociată și condiționată de Rusia.

Cum vedeți reacția Occidentului față de ultimele acțiuni ale Turciei, din exterior se pare că Occidentul poate legitima un autocrat atunci când îi convine?

Occidentul, la care aliniem și România, trebuie, în primul rând, să fie foarte atent. Este imperativ să continue relațiile cu Turcia, din considerente economice, geo-strategice – Turcia este membru NATO și candidat la UE.

Occidentul a învățat să trăiască cu domnul Erdoğan. Să nu uităm că acesta a ajuns la putere în 2001, noiembrie, când au fost alegerile, iar din 2002 deține puterea. Au învățat să trăiască împreună, să treacă peste diferenţe evidente, Occidentul atrăgând atenția, totuși, de fiecare dată când au fost derapaje.

Același Occident, UE de pildă, a luat și măsuri: există și sancțiuni pentru Turcia agresivă din estul Mediteranei, este un cadru de sancțiuni acolo și există această realitate a relațiilor cu UE care sunt practic suspendate la ora actuală.

Instituțiile europene importante au luat aceste măsuri, putem include aici și Occidentul transatlantic, deoarece avem și sancțiuni americane împotriva Turciei, foarte importante, pentru că-i limitează accesul la tehnologie militară, americană sau orice altă tehnologie care folosește tehnologie americană.

Nu este chiar atât de permisiv Occidentul față de Turcia, așa cum pare la prima vedere, însă relațiile cu Turcia trebuie, într-un fel sau altul, să continue.

Avem și litigiul cu integrarea Finlandei și Suediei în NATO, care iar pare suspendată, după un puseu la Madrid când părea că toată lumea s-a înțeles. Turcia, în continuare, menține o poziție de forță și transmite pe toate căile că așteaptă ca Suedia să expulzeze un număr de kurzi și de apropiați de-ai lui Fethullah Gülen.

Procesul aderării nu este suspendat, iată că ieri Joe Biden a inițiat procesul de ratificare în Congresul american.

Procesul a început la Madrid, trebuie să iterăm aici și poziția României care în mai a fost reprezentată de ministrul de Externe, Bogdan Aurescu, la trilaterala România-Polonia-Turcia de la Istanbul, unde s-a întâlnit cu ministrul de Externe, Mevlüt Çavuşoğlu, dar și cu președintele Erdoğan. La aceste întâlniri ministrul nostru a exprimat poziția României pentru menținerea politicii “ușilor deschise”.

Din punct de vedere al NATO, procesul continuă.

Din partea Turciei, să nu uităm că, în relație și cu UE, și cu NATO, și cu Rusia, regimul de la Ankara este condiționat de două evenimente foarte importante de anul viitor. În aceeași zi vor avea loc alegeri prezidențiale, parlamentare și locale, undeva la începutul lui iunie. Iar la 29 octombrie noul guvern al Turciei va sărbători centenarul Republicii Turcia.

În acest context se joacă intens singura carte, de altminteri, din alegerile turcești de mulți ani, cartea naționalismului. Niciun partid politic nu mai vorbește deschis despre valori europene sau despre integrarea europeană, cartea naționalismului este centrală.

Evident că dă foarte bine ca președintele țării, liderul partidului de guvernământ, dar și ceilalți lideri să vorbească despre condiționalitatea față de Finlanda și Suedia, deoarece se referă explicit la PKK, la militanții kurzi. Mai precis, la “terorismul” kurd și la alte forme de terorism, așa cum sunt ele definite în interpretarea Ankarei, de pildă organizația lui Gülen .

Astfel de cereri din partea Turciei vor continua, iar din partea Finlandei și Suediei este greu să fie întâmpinate pozitiv, pentru că asta ar însemna încălcarea de principii de drept din statele democratice.

Jocul va continua, ambele părți vor să câștige ceva, probabil că dinspre Suedia și Finlanda vor veni, nu neapărat extrădări, dar niște măsuri în acest sens. Până la urmă, eu cred că Turcia va respecta angajamentele făcute, repet, inclusiv la Trilaterala România-Polonia-Turcia unde s-a reafirmat angajamentul față de politica ușilor deschise.

Ați amintit de alegeri. Riscă ceva președintele Erdoğan la alegerile din vara viitoare? Vorbim totuși de un regim autoritar, autocrat.

Și de un regim care nu are performanță.

Eu pregătesc acum un capitol în care vorbesc despre starea de anomie din Turcia, practic legea nu se respectă pe plan intern, iar Turcia nu respectă unele tratate externe.

Populația simte asta, eu am locuit 20 de ani în Turcia și simt din conversația cu oamenii de acolo această situație de fără-de-lege, în care legea nu se mai respectă. La această situație deprimantă se adaugă, și contează mai mult decât își închipuie cei din afară, economia. Efectele sociale sunt majore, multe magazine se închid, în timpul verii, la ora 7 seara, pentru că nu-și permit să plătească facturile de electricitate, care se măresc după ce apune soarele.

Prețurile la energie sunt mari, valoarea lirei a scăzut cu 44% în primele 4 luni ale anului, iar statisticile spun că acum încă cu 25%, inflația a trecut de 100%, după părerea mea.

Mai sunt și alte chestiuni legate de drepturile omului, toate lucrurile contează.

S-a ajuns în situația în care sondaje, făcute de firme respectabile, vorbesc nu doar că partidul de guvernământ, AKP-ul domnului Erdoğan, dar și coaliția cu ultranaționaliștii din MHP, chiar și Erdoğan personal, aceștia scad, în sondaje, sub opoziție.

Un detaliu foarte important este că în ultimul sondaj se arată că, și în cazul unui al doilea tur de scrutin la alegerile prezidențiale, domnul Erdoğan nu ar câștiga în fața a trei contracandidați. Deci nu doar unul, ci trei.

Lucrurile se pot schimba, bineînțeles, pentru că mai este mult până la alegeri, dar trendul acesta este.

Spuneți ca Erdoğan joacă, precum Putin, cartea existențială, amenințarea kurdă, problema cipriotă, a amenințării la adresa existenței statale.

Foarte bună observație. Da, amenințări existențiale care vin în primul rând din zona occidental-creștină. Discursul dominant în Turcia este naționalist-conservator, ortodoxia Sunni este centrală, ea este anti-occidentală și anti-creștină.

Se va accentua acest discurs, sper ca partenerii tradiționali ai Turciei să nu îl ia în considerare până la alegeri. Știm foarte bine că multe regimuri autoritare fac apel la astfel de discursuri: în Rusia este naționalismul ortodox rusesc, în Ungaria cel catolic maghiar, nu este ceva ieșit din comun. Trebuie urmărit dacă se depășesc limitele.

Momentan, așa pare. L-ați amintit pe Viktor Orban, alt politician care se pare că joacă rolul de proxy al lui Vladimir Putin. Cum vedeți această “înfrățire” a autocraților?

Pentru Ungaria, din câte știu, este tot o chestiune existențială, pentru că percepția la Budapesta este că din punct de vedere energetic Ungaria depinde de Rusia - vina, apropo, fiind a planificatorilor politicilor ungare - și atunci trebuie să aibă relații foarte bune cu Rusia.

Bineînțeles că este mai mult de atât, în cazul Ungariei, acolo este o afinitate ideologică.

În cazul domnului Erdoğan nu este o afinitate ideologică, sunt două culturi diferite, chiar dacă se spune că au în comun conservatorismul.

Este mai mult o dependență care s-a creat, mai ales, aș îndrăzni să spun, din cauza erorilor din ultimii ani făcute de Ankara. S-a ajuns, practic, din 2018, când Turcia era pe un trend de reducere a dependenței energetice de Rusia, ca acum trendul să fie ascendent.

Nu m-ar mira să văd în calculele pentru anul viitor ca, per total, gaze, energie atomică, petrol, Turcia să depindă pentru mai mult de jumătate din necesarul ei de Rusia. Asta putea fi de evitat, până în 2018, sub același regim, dar nu mai este cazul acum.

Sunt sondaje care arată că populația turcă are, în continuare, orientare pro-europeană, în pofida regimului de la Ankara. Cum vede însă populația, în acest context, Rusia și înfrățirea cu Rusia?

Aici este o situație interesantă, pe care doar analiștii de mare finețe ar putea s o explice, după multă elaborare. Depinde cum pui întrebarea. Dacă spui: doriți integrarea europeană a Turciei, sugerând că este vorba despre valori precum drepturile omului, atunci da, populația turcă este majoritar în favoarea integrării europene.

Dar dacă, în același sondaj, întrebi care sunt inamicii Turciei, imediat apar, pe primele locuri, poate nu Uniunea Europeană, dar sigur Franța, Statele Unite, Marea Britanie, Germania. Iar Rusia apare printre prieteni, dacă nu chiar primul.

Explicația este simplă, dar trebuie s-o trăiești.

Când eram profesor în Turcia, vedeam cum vin studenții ieșiți de pe băncile liceului și era foarte dificil să discuți cu ei despre diversitate culturală sau comunicare interculturală internațională. Veneau din liceu cu îndoctrinarea naționalistă antioccidentală, cu acel faimos sindrom Sèvres, cu obsesia că occidentalii, adică fostele puteri coloniale, rivalii Imperiului Otoman, au trădat și au rupt bucăți din Turcia.

Într-adevăr, după Tratatul de la Sèvres, Turcia era să nu mai fie, atunci Mustafa Kemal Atatürk a inițiat Războiul de Independență al Turciei, care a dus în 1923 la confirmarea teritoriului actual.

Propaganda turcă naționalistă, reflectată în curricula educațională preuniversitară, mai ales, face din lucrurile acestea, foarte subtil – pentru că am citit manualele de istorie de școală generală și de liceu din Turcia – un leitmotiv.

Mai departe rolul este preluat de presă, este deci absolut normal să vrei să fii parte din familia europeană a valorilor, dar de fapt când vine vorba de dușmani să arăți către occidentali.

Așadar, un sindrom post-colonial care duce în resentimente, așa cum în Ungaria Viktor Orban speculează sindromul post-Trianon și același paradox: ungurii, a căror a doua mare traumă este Rusia, acceptă acum apropierea cu aceasta. Este paradoxal doar la prima vedere.

Atunci când manipulezi, așa cum face Rusia, lansând atâta informație falsă, păstrezi un sâmbure de adevăr pe care apoi îl învârți în jurul propriei logici, schimbi subiecții, schimbi obiectele și schimbi sensul verbelor, mai fabrici și niște fotografii false și filme în care apar anomalii.

Mai ales că, în fiecare țară din acest mare Occident, găsești și mulți frustrați, oameni care nu și-au împlinit visurile și atunci devin vulnerabili la discursuri care spun: este ceva în neregulă cu lumea asta, pentru că Occidentul are niște bube, de parcă acestea nu ar fi și în Orient.

Cel puțin aparent, regimul Erdoğan a slăbit teroarea internă, disidenți precum Ahmet Altan au fost eliberați din închisoare, deși acesta avea o condamnare pe viață, ce-i drept pentru acuzații care, aici, la București, par ilare, și anume că ar fi transmis mesaje subliminale prin privire la o emisiune TV. E doar aparentă această scădere a vigilenței sau a terorii?

Repet, să nu uităm imperativul electoral. Disperarea este cea care determină, la Ankara, căutarea de soluții.

Mai nou domnul Erdoğan a intrat, pentru a doua oară în viața lui de președinte, într-o casă de rugăciuni a enormei minorități Alevi, care se pare că numără undeva între 15 și 25 de milioane. De unde până mai ieri avea un discurs extrem de virulent împotriva acestei comunități, acum a intrat acolo și a pronunțat cuvântul Alevi, a spus, în logica tradițională a discursului său: frații și surorile mele Alevi.

În Turcia problema este veche. Legea nu se respectă când vine vorba despre drepturile cetățenilor și mai ales despre drepturile comunităților tradiționale minoritare, chiar dacă există o legislație care să le protejeze.

Pe de altă parte, alte legi, mai clar protective, nu se adoptă, pentru că ar presupune recunoașterea de către stat a existenței minorităților etnice și religioase, altele decât cele din Tratatul de la Lausanne, respectiv creștinii și evreii.

Până la ora actuală, o recunoaștere oficială a kurzilor sau sirienilor nu există, la fel pentru Alevi, toți sunt înglobați, pentru că sunt musulmani, în majoritatea Sunni.

Aici ar putea apărea ceva decisiv în privința unei schimbări în Turcia. Restul sunt declarații și acțiuni care nu au mare valoare. Cei care au fost eliberați acum pot să fie arestați mai târziu. Oamenii aceștia sunt în continuare urmăriți, singura lor șansă, din păcate, este să plece din Turcia, motiv pentru care, din păcate, diaspora turcească se mărește cu fiecare săptămână.

Dacă îmi amintesc bine, și Ahmet Altan a fost eliberat, iar apoi reîncarcerat. Povestește, anecdotic, în cartea sa de memorii, despre cum a fost arestat tatăl său și el a repetat, aproape în oglindă, tradiția arestărilor.

Sunt foarte multe cazuri de acest fel, să nu uităm prin ce au trecut Osman Kavala sau Selahattin Demirtaş sau alți scriitori. Să nu uităm pericolul permanent în care se află Ohran Pamuk, mă mir că nu s-au legat încă o dată de el.

Nu cred că este vorba neapărat de regim, cred că am văzut asta și în vremea ceaușismului: sunt oameni care vor să intre în atenția regimului, care vor să beneficieze de favoruri, mai ales dacă sunt, de exemplu, procurori. Așa cred ei: că prin persecuții pot să avanseze. Am mai spus că folosesc un anume termen, anomie, într-o carte pe care o pregătesc. El nu se referă la lipsa legii.

Înseamnă “fără normă”.

Exact, nu mai există o normă a logicii și o logică a normei în starea de lucruri din Turcia.


În fiecare zi scriem pentru tine. Dacă te simți informat corect și ești mulțumit, dă-ne un like. 👇