Reacțiile la șantajul rus sunt halucinante. Ele documentează netrebnicia actorilor politici, lipsa lor de imaginație, incapacitatea lor de a-și asuma sarcina principală a guvernanților, de a-și apăra nevoile și neamul.
Există o ”clară posibilitate ca Rusia să atace Ucraina în februarie”, i-a spus președintele american Biden, joi, într-o convorbire telefonică, omologului său ucrainean Volodimir Zelensky.
Biden crede că Vladimir Putin așteaptă să înghețe pământul ca să-și propulseze în condiții terestre optime, de la nord de Kiev, trupele, tancurile și aparatura grea spre Ucraina.
În reacție, Ucraina se pregătește să reziste. Spre deosebire de multe alte națiuni mai mici sau mai puțin combative care au ajuns victime ale Rusiei, ucrainienii, ca și cecenii, chiar sunt dispuși în genere să lupte aprig, adesea chiar eroic, pentru a-și păstra independența.
Problema principală a Ucrainei e că, după ce a renunțat, în anii '90, la insistențele Rusiei și Americii, la arsenalul ei nuclear, nu prea are cu ce se apăra în fața imensei și excepțional înarmatei armade rusești.
Ar avea deci nevoie de solidaritatea altor națiuni iubitoare de libertate. Dar în confuza lume de azi aceste democrații autentice și demne sunt greu de găsit. Mult mai lesne se dă, în emisfera occidentală, de împăciuitorism.
America și Europa sunt legate de mii de fire. O corelație a celor două continente e deosebit de importantă, întrucât vizează prezervarea lor și, odată cu ele, a democrațiilor civilizației iudeo-creștine în caz de atac. Sunt asociate, între altele, într-o alianță defensivă care este - sau ar trebui să fie - și o structură a valorilor comune.
A manifesta direct sau indirect lipsă de respect față de independența, suveranitatea și integritatea teritorială a unui stat vecin care, amenințat de altul mai mare, mai tare și criminal, s-a refugiat sub protecția acestei alianțe, e a discredita propria apărare.
Or, în fața asurzitorului zăngănit de arme al ursului rus, prea puțini, poate cu excepția micilor republici baltice și, parțial, a Marii Britanii și Olandei, au găsit un răspuns realmente adecvat. Unele țări și nu toate mici, precum Ungaria, s-au comportat și continuă să se comporte mizerabil.
Alarmantul caz românesc al lui ”nu se pune problema”
Tare jenante sunt autoritățile române.
La București, un ministru pesedist cotat just, în opinia mea, drept ”director” de ”fabrică de plagiate”, care a mai avut și tupeul de a-l apăra pe premierul-general, sugerând o cale ubuescă de evaluare a tezei lui de doctorat probabil plagiate, a avut o reacție rușinoasă și la criza ucraineană.
Astfel, pentru Vasile Dîncu, criza nu e criză, de vreme ce pare că ”nu se pune” nicio problemă. Căci ”nu se pune problema unei intervenții militare a NATO în Ucraina”, după cum a afirmat el fără să clipească, reiterând o banalitate regretabilă.
Și, fără să tresară, politicianistul politician de la Cluj a zis în limba sa de lemn una și mai lată: "Nu se pune problema a trimite soldați sau echipamente în Ucraina. Dacă vă uitați în regulile NATO, nici NATO nu poate face asta”. Ceea ce, înainte de orice, e o minciună sfruntată.
Căci regulile NATO n-au împiedicat nici țările baltice, nici pe anglo-americani să trimită ”echipamente” în Ucraina. Ba până și maeștrii mondiali ai appeasementului, germanii, și-au călcat pe inimă și s-au gândit să le dea bieților ucrainieni o mână de ajutor, de vreme ce a te duce acum la Kiev cu mâna goală e a semnaliza că ești ori imoral, ori iresponsabil, dată fiind miza situației și criza în care, fără vina ei, a fost angrenată Ucraina de neoimperialismul Rusiei lui Putin.
Ar fi îndeajuns de rău dacă n-ar fi decât atât. Dar, admițând că România se pregăteşte pentru ce e mai rău, Klaus Iohannis a vorbit, cum scrie Sabina Fati, ”despre 'măsuri importante' care vor fi luate, inclusiv modificarea în regim de urgenţă a proiectelor referitoare la securitatea naţională, proiecte care trenează de ani de zile, fiindcă serviciile secrete insistă pentru variante excesive de control.
Criza din Ucraina va fi un bun pretext pentru ca lucrurile să meargă în această direcţie. E astfel de aşteptat să treacă rapid de Parlament controversatul proiect care prevede accesul autorităţilor la comunicaţiile criptate de pe WhatsApp, Messenger, Skype, Telegram, dar şi modificarea Legii securităţii naţionale în mai multe puncte, inclusiv pentru lărgirea interceptărilor, care să redevină mijloace de probă în procesele penale.
Eventualitatea războiului încurajează deci statul să-şi extindă controlul asupra cetăţenilor în regim de urgenţă...”.
Ceea ce înseamnă, spus în clar, că regimul românesc actual se pregătește să se folosească de criza ucraineană spre a amplifica măsurile de cenzurare și de îngrădire a libertăților românilor, poate și de a extrage din ea pretexte menite să ”explice” inflația, scumpirile și, în genere, degradarea economico-financiară confruntând poporul.
Iar toate acestea vin de la un președinte în care, firește, dat fiind bilanțul său absolut dezastruos din 2021, doar o minoritate mai are încredere.
Ce fac nevolnicia, incompetența, plagiatul, corupția, lipsa de fermitate și de solidaritate cu Ucraina a unor guvernanți români care seamănă tot mai mult cu cleptocrații ruși? Amplifică numărul celor care, scârbiți de democrație, se întorc cu fața spre neostalinista Rusie mafiotă a lui Putin.
Celebra Mitteleuropa se face de râs
Astfel, Germania s-a făcut de rușine când, ca semnal menit să arate că ar fi de partea Ucrainei, oficialii berlinezi au hotărît să expedieze la Kiev un spital de campanie și 5.000 de căști.
Or, Republica Federală care a lăsat Ucraina de izbeliște, în 2008, când i-a refuzat ei, Georgiei și Moldovei intrarea în NATO, știe sau ar trebui să știe că, dezavantajată rău, armata ucraineană ar avea nevoie, ca de aer, ca să-și apere țara, de-o cantitate suficientă de arme moderne. Deci de arme în număr îndestulător, capabile să perceapă unei eventuale agresiuni ruse un preț prea piperat ca să merite ofensiva.
Ungaria lui Orban a dat din colț în colț, plângându-se de tratamentul aplicat de Ucraina minorităților (ca și cum n-ar ști că politica față de minorități a Ucrainei, într-adevăr criticabilă, ar fi poate alta dacă n-ar exista șantajele lui Putin legate de minoritatea rusă).
Ca și cum afirmațiile de acest fel articulate în plină criză n-ar înjosi vestul, din care le face parte țara, oficialii unguri au elogiat relațiile dintre Budapesta și Moscova. Pare că Orban a uitat complet de disperarea cu care Ungaria cerea în 1956 ajutor în fața agresiunii sovietice, iar America se prefăcea că ar fi surdă.
Între timp Ungaria a semnat Acordurile de la Helsinki. Actul final obligă și Ungaria și Rusia să respecte drepturilor inerente ale suveranității, nerecurgerea la amenințarea sau la folosirea forței, inviolabilitatea frontierelor, integritatea teritorială a statelor, reglementarea pașnică a diferendelor, neintervenția în afacerile interne și respectarea libertăților fundamentale, egalitatea în drepturi a popoarelor și dreptul popoarelor de a dispune de ele însele.
Chiar crede Ungaria că poate scuipa cu boltă pe toate acestea, fără să plătească prețul imoralității ei? Orban și ciracii lui gen se dau creștini, dar comandamentul fundamental ”ce ție nu-ți place, altuia nu-i face” li s-a evacuat total din cap. Cum nu par să înțeleagă un fapt elementar pentru orice creștin. Sau evreu. Și-anume că Biblia, de la care se revendică și unii și alții, a instituit, odată cu revelația sinaitică, preeminența dreptului asupra forței. Sau, dacă preferați, a forței dreptului asupra dreptului forței.
Or, în loc de frunză de smochin pentru complicitatea cu Rusia, ministrul de Externe maghiar Peter Szijjártó a declarat că, dacă guvernul de la Kiev ”nu-și schimbă politica față de minorități, Ungaria nu-i poate oferi mult ajutor”. Ca să vezi. Nu-i vine și Ungariei rândul să aibă nevoie iar de un ajutor creștinesc?
Dar Croației? În plină criză ucraineană s-a trezit să-și lase gura să vorbească fără stăpân cel mai delirant dintre liderii europeni actuali. Președintele Zoran Milanovici a declarat marți, dezlănțuit, că țara sa își va retrage trupele din NATO dacă se escaladează tensiunile în conflictul ruso-ucrainean.
Croația ar urma deci să pedepsească nu Rusia, ci Alianța Nord-Alantică, dacă Ucraina ar deveni victima unui atac rusesc. Bizantinism mai straniu într-o peninsulă balcanică doldora de bizantinisme sincer nu știu să mai fi văzut sau auzit! Nici președinte-ghiocel mai prea-plecat în fața tiraniei.
Mă întreb cine oare în afară de urmașii ustașilor care omorau evrei în masă la Jasenovac, în ”Auschwitzul Balcanilor”, îl mai aplaudă oare într-o Croație care, dixit Efraim Zuroff de la Centrul Simon Wiesenthal, a devenit în estul Europei un „leagăn al distorsionării Holocaustului” și al ”amneziei selective” privind crimele colaboraționiștilor antisemiți, idioții utili ai naziștilor? Câți evrei au asasinat ustașii? Aproape 40.000. Câți sârbi? Muzeul Memorial al Holocaustului din SUA estimează, vai, numărul sârbilor omorâți de ustași sub Ante Pavelici la aproximativ 330.000.
Rusofilul președinte al unei asemenea țări, care e și comandantul suprem al forțelor ei armate, ar face bine să fie precaut cu declarațiile aruncând în aer alianțele militare occidentale din care are norocul să facă parte, alături de alte state democratice.
De altfel, ministrul său de Externe l-a și contrazis. Șeful diplomației croate, Grlić-Radman, a declarat ziarului german Frankfurter Allgemeine Zeitung că ”președintele nu vorbește pentru Croația, ci pentru el însuși”. Auziți, auziți. Iar Croația ”va rămâne un aliat de nădejde (în speță loial) al NATO”.
Dar atunci de ce-ntr-o epocă de maxime tensiuni cu Rusia, Croația și-a retras trupele din cadrul contingentului NATO dislocat în Polonia, ”uitând” să-și anunțe intenția de a le înlocui?
Tocmai în acest ev al șantajului, al cacealmalei și al terorii e mai mare nevoie de solidaritate, dacă e ca țările mici și mijlocii să dea câștig de cauză forței dreptului în fața dreptului forței.
Ajutoare pentru Ucraina și appeasement în versiune americană
În același scop e obligatoriu ca SUA să se comporte invers decât a ales președintele Biden, care a optat pentru hamletizări și împăciuitorism, după cum pe drept i-a reproșat senatorul republican James Inhofe, secondat de colegul său din Camera Reprezentanților, Jim Hines, care a cerut edificarea unui pod aerian cu permanente livrări de arme și instructori Ucrainei.
Dar e nevoie oare de trupe combatante ale NATO în Ucraina în afară de instructorii americani și britanici care există acum? Bine ar fi fost să fie. Criza nici n-ar fi debutat.
Dar nici așa nu e nevoie de ele dacă i se dă Ucrainei suficient ajutor în echipament și armament, astfel încât o eventuală invazie a armadei și mercenarilor lui Putin să devină prea costisitoare.
Esențiale sunt armele care să-i apere Ucrainei spațiul aerian și apele teritoriale, afirma și generalul american Philip Breedlove, ex-șef al trupelor NATO în Europa, în anii invaziei ruse. Iar din 2014 încoace, SUA au și furnizat de altfel ajutor Ucrainei, în valoare de 2,5 miliarde de dolari. Un ajutor substanțial, dar insuficient.
Căci arsenalele ucrainene ar mai avea mult loc pentru rachete antitanc și antiaeriene, pentru sisteme de apărare navală, artilerie, muniție, armament electronic și mijloace cibernetice.
A furniza această asistență înseamnă oare o alimentare a conflictului și a tensiunilor?
Doar la prima vedere. O analiză mai judicioasă ar dezvălui relativ rapid că vechea înțelepciune politico-militară rămâne valabilă.
Disuasiunea funcționează. Dacă vrei pace, pregătește-te de război. Și descurajează-l pe agresor. Căci diplomația în genunchi e rețeta marilor catastrofe. Ucraina lui Zelensky a înțeles toate acestea. Noi cât mai așteptăm să încetăm să tremurăm?
Petre M. Iancu