Mi-e teamă că strada își va spune cuvântul, Franța are o cunoscută tradiție în acest sens, spune profesorul de științe Alexandru Gussi, într-un interviu pentru spotmedia.ro: Macron iese nu numai înfrânt, dar este și principalul responsabil politic al crizei, care a adus extremei drepte conduse de Le Pen un număr record de mandate. Dar de ce au votat francezii astfel?
Ce înseamnă rezultatul legislativelor din Franța? Este un eșec direct al președintelui Macron?
Este un eșec, dar trebuie vorbit despre context pentru a înțelege proporțiile acestui eșec.
Până acum alegerile legislative organizate după cele parlamentare dădeau șefului statului tocmai ales o majoritate clară, care-l ajuta să controleze legislativul și să-și impună programul prezidențial. Există o singură excepție, în 1988, atunci majorității prezidențiale îi lipseau 10 voturi, acum e vorba despre 43 de deputați pentru a ajunge la o majoritate absolută în Adunarea Națională, principala cameră a Parlamentului francez, unde sunt în total 577 de deputați.
Eșecul este cu atât mai mare cu cât, acum cinci ani, partidul prezidențial, LREM, apărut cu câteva luni înainte, nu avea structuri, totuși a câștigat de unul singur majoritatea absolută. Acum acest partid, care și-a schimbat numele în Renaissance, nu reușește să aibă această majoritate nici măcar împreună cu aliații de centru-stânga și de centru-dreapta, uniți sub eticheta Ensemble! (Împreună!). Câștigă o majoritate relativă, 246 de voturi, dar cum este vorba despre un sistem de vot majoritar, e adevărat că îmblânzit prin faptul că e în două tururi, accentul nu e pus pe majoritate, ci pe faptul că e relativă.
Dacă există o majoritate, ea este anti-Macron.
Sigur că nu se poate structura, nu se poate uni, asta face să nu putem să vorbim despre o coabitare. Dar, pe fond, președintele francez a pierdut o parte semnificativă din puterea pe care o deținea în primul mandat. Ea era însă din punct de vedere instituțional exorbitantă, acum tendința este de echilibrare. Situația fiind practic inedită, sentimentul este deocamdată unul al riscului de blocaj, de criză instituțională.
Macron iese nu numai înfrânt, dar este și principalul responsabil politic al crizei: prin superficialitatea cu care a tratat momentul electoral; pe parcursul celor 5 ani de mandat prin stilul său, atotdecident; nu în ultimul rând prin lipsa de voință de a construi o formațiune politică demnă de acest nume. Schimbarea formală, în apropierea alegerilor, a numelui LREM, era semnificativă pentru problemele de fond.
Partidul său era, rămâne, o formă fără fond care fără Macron va dispărea în neant, neavând nici implantare locală suficientă, nici doctrină, nici program.
Macronismul e o metodă, acum sancționată de electorat.
Franța nu are exercițiul guvernelor de coaliție. Totuși, vedeți posibil acum un astfel de guvern?
Trebuie să încep cu ce am terminat precedentul răspuns: macronismul e o metodă de a încerca o sinteză. Dar cel care încearcă asta este un singur om. Subiectivitate, arbitrariu, câteodată chiar cinism politic.
Macronismul a adus un vânt proaspăt în politica franceză, dar a evoluat urât, oricum e detestat nu numai de adversarii politici, ci și de aliații care au trebuit să suporte un președinte tânăr, foarte inteligent și foarte energic, dar fără experiență, care a căzut în capcana superprezidențialismului. Macronismul era și deocamdată mai este o formă de personalizare a puterii care e greu compatibilă cu negocierile politice, cu ideea de coaliție.
Asta cu atât mai mult cu cât opoziția e acum identitar anti-macronistă. Și să vrea, nu poate face cadouri actualei puteri, o putere care se degradează, una care pe parcursul celor cinci ani va trebui sa-și găsească alt lider.
Dar răspunsul era deja în întrebare: e aproape imposibilă o coaliție când nu există o cultură a compromisului, când spectrul politic progresează la extreme, când puterea macronistă și-a transformat potențialii aliați în adversari. E cazul mai ales cu Republicanii, LR, de centru-dreapta, care i-ar putea asigura o majoritate.
Au fost transformați în adversari de moarte pentru că Macron a încurajat sistematic traseismul cu precădere din acea zonă. Dar mai general, o întreagă elită politică va profita acum să-și regleze conturile cu Macron. Singurul său avantaj e legat de spiritul prezidențialist al instituțiilor, asta-i permite să controleze executivul și-l va obliga să negocieze doar în parlament. Opoziția e prea divizată încât să facă altceva decât să blocheze orice reformă, nu poate bloca și guvernarea. Legitimitatea puterii executive va avea însă de suferit.
Faptul că președintele a refuzat demisia înaintată de premierul Elisabeth Borne e numai o amânare. O cultură a compromisului nu apare în câteva luni, sau chiar ani.
Mi-e teamă că strada își va spune cuvântul. Franța are o cunoscută tradiție în acest sens, deci posibilitatea dizolvării Adunării alese pe 19 iunie rămâne deschisă pe termen mediu, mai ales dacă există crize sociale majore, cum a fost cea a Vestelor Galbene.
Stânga tradițională, social-democrația să îi spunem, e în cădere încă de la alegerile precedente. Ce semnal dă astfel electoratul?
Partidul Socialist era muribund acum 5 ani, printre altele pentru că fusese părăsit de partea social-democrată care s-a dus la Macron, el însuși provine din această zonă. Acum însă, aliindu-se cu mișcarea lui Jean-Luc Melenchon, La France Insoumise, a acceptat să dispară politic, chiar dacă și-a salvat un grup parlamentar. Când accepți și girezi programul ultra-populist al lui Melenchon, unul anti-UE, anti-NATO, anti-mondializare, anticapitalist etc, program punct cu punct opus celui avut acum câteva luni, e clar că te ridiculizezi definitiv.
Social-democrația franceză se va reinventa plecând de la ce va rămâne după al doilea mandat al lui Macron, o parte semnificativă a susținătorilor săi pot fonda un partid de centru-stânga.
Până atunci stânga franceză se află în impasul Melenchon, unul care s-a văzut din prima zi de după alegeri: în contradicție cu acordurile semnate, le-a cerut aliaților, socialiști, verzi, comuniști, să nu-și facă grupuri parlamentare separate. Aceștia deja au declarat că refuză, dar explicația e simplă: după ce faci un pact cu diavolul, să nu te aștepți să nu-ți confiște și sufletul. Melenchon vrea să păstreze electoratul partidelor cu care s-a aliat, fără să se mai încurce cu negocieri cu acestea. Radicalizarea stângii franceze, fie ea și aparent unită, face improbabilă revenirea acesteia la putere și o marginalizează la nivel european.
Extrema dreaptă a bifat o victorie simbolică puternică. E un vot de blam pentru Macron sau o ascensiune reală a extremismului de dreapta?
Dacă Melenchon s-a radicalizat în ultimii 10 ani, ex-Frontul național condus de Marine Le Pen e într-un proces de normalizare, de dez-extremizare.
Deși anti-macronismul era majoritar la primul tur al prezidențialelor, Marine Le Pen a pierdut net, arătând că acest acest proces nu e finalizat. Acum însă partidul său, RN, a trecut de la 8 la 89 de deputați, cu alte cuvinte a reușit să obțină majorități în 89 de circumscripții în care până mai ieri funcționa frontul republican împotriva extremei dreapta.
Creșterea RN nu este deci în primul rând rezultatul unui vot de extremă dreapta, ci a unei evoluții semnificative a acestui partid, chiar dacă el rămâne naționalist și populist. Să dau un exemplu: conform unui sondaj, 30% din cei care au votat RN la primul tur al parlamentarelor, atunci când au avut de ales între un macronist și un reprezentant al alianței NUPES condusă de Melenchon, l-au ales pe cel din urmă, extremele nu numai că se ating, sociologic se suprapun.
Anti-macronismul a fost net mai puternic decât frontul republican, asta explică rezultatele formațiunilor populiste. Deși programele acestora sunt nerealiste și periculoase, datorită lor există mai multă concurență politică, diversitate societății franceze este reflectată mai bine de parlamentarii aleși acum.
Acum, să ne uitam la cauze și context: avem războiul și avem criza economică. Ce înseamnă în acest context votul? A contat atitudinea acrobatică a președintelui Macron față de Vladimir Putin? Va influența asta poziționarea Franței față de temele majore ale UE? (Extindere, susținerea Ucrainei).
Tema puterii de cumpărare s-a impus ca fiind centrală la începutul anului, din momentul în care inflația a fost resimțită concret de majoritatea populației, deci da, contextul economic explică multe.
Asta a costat majoritatea prezidențială, deși bilanțul lui Macron, spre exemplu, asupra problemei șomajului, este unul pozitiv.
Populismul economic explică însă numai în parte creșterea voturilor în favoarea mișcărilor anti-sistem. Există un vot de protest post-covid, există si probleme cu imigrația. Dar și conjuncția contradictorie a unei cereri sociale de ordine și civilitate cu, pe de altă parte, multiplele acuzații la adresa violențelor ilegale din partea forțelor de poliție. “Poliția ucide” declara Melenchon înainte de alegeri pentru a inflama atmosfera.
Războiul a fost important și a jucat un rol semnificativ mai ales la prezidențiale și în favoarea lui Macron. Atunci, în particular, dreapta s-a îndreptat către președintele în funcție, asta după declanșarea atacului Federației Ruse. Efect care s-a diminuat mult la legislative. Acum războiul nu a fost o temă semnificativă de campanie, poziția Franței exprimată de Macron reflectă poziția marii majorități a elitelor franceze. Alegerile, în ciuda rezultatului lor, nu cred că vor schimba nimic semnificativ la nivelul politicii externe, în Franța e vorba de un domeniu controlat de președinte, chiar în timpul coabitării rolul internațional al președinților Mitterrand sau Chirac a rămas similar. Deocamdată nu vorbim nici măcar de coabitare, deci nu aș vedea motive ca să se schimbe ceva semnificativ la acest nivel.
Este acesta un declanșator pentru alte schimbări la nivel european?
E mai degrabă o nouă confirmare a blocajelor pe sinuosul drum dintre insistenta retorică a reformelor și realitatea stagnării de la nivelul UE, dar și de la nivel național.
Franța era deja văzută ca nereformabilă, după 5 ani de macronism și având perspectiva a 5 ani de semi-blocaj instituțional, este clar că numai crizele mai pot da impulsul unor schimbări de mult promise.
Războiul și continuarea lărgirii UE vor pune și mai multă presiune pe instituțiile europene.
Un exemplu recent e dat de imaginea președintelui român, acceptat lângă liderii principalelor țări din UE. O imagine care mie îmi arată măsura dez-uniunii în fața marii sfidări de la Răsărit, căci cine altcineva merita să anunțe la Kiev începerea negocierilor pentru integrare cu Ucraina, dacă nu Polonia, și cine merita mai puțin să o facă, din perspectiva ultimilor luni, dacă nu România? Bine, mai putea fi Orban…
Adevărul e că nu știm încă ce s-a spus la acea masă rotundă, știm însă că România a legitimat un demers al Germaniei, Franței și Italiei cu care Polonia era în dezacord.
Dar este oare acest demers în acord cu ce vor românii? Văzând gradul de secretomanie de la nivelul instituțiilor noastre, cred că numai istoria ne va răspunde.
Dacă pandemia a infirmat liderii populiști, poate războiul să readucă în prim-plan populismul și iliberalismul, mă uit și înspre Viktor Orban?
Se poate spune că semnele de criză a sistemului politic francez trebuie văzute în perspectiva crizei mai generale a sistemelor de partide și chiar a sistemelor politice în toată Europa.
Nu aș amesteca deloc aceste probleme cu povestea specifică a Ungariei, relativ mică țară postcomunistă, care e invocată pentru că premierul multi-mandate Orban a știut să asume pentru sistemului său semi-democratic un concept oximoronic, democrație-iliberală, făcut tocmai să deruteze, acum utilizat în diverse studii aș zice pentru că politologii și alți analiști pare că nu mai iau în serios teoria politică.
Nu există nici democrație iliberală, deci democrație fără o dimensiune liberală, fără instituții produse de modernitatea politică. Nu există nici democrație fără o doză de populism, de la care câteodată poate face indigestie. Mulți liberali autentici au fost îngrijorați de deriva centralistă și anti-liberală din vremea covid-ului, mulți democrați autentici nu au văzut în acei liberali decât niște populiști.
Mi-am permis aceste observații pentru a sublinia că trăim într-o lume foarte complicată, ajunsă opac-ilizibilă după atâtea acrobații de tot felul. M-a inspirat această idee de acrobație, pe care ați folosit-o mai devreme, mi se pare esențială pentru a înțelege poziționarea liderilor politici din lumea de azi: societățile devin greu guvernabile, mâine poate neguvernabile. E nevoie de multă acrobație fie și numai ca să supraviețuiești politic.