Cum devine un om obișnuit un criminal de război și de ce nostalgia după comunism nu e un lucru simplu Interviu Video

Cum devine un om obișnuit un criminal de război și de ce nostalgia după comunism nu e un lucru simplu  Interviu Video

E foarte ușor să pornești un război și să divizezi o societate, folosind ca muniție fricile oamenilor și nimeni nu ar trebui să bage mâna-n foc pentru sine, că nu ar fi capabil să ucidă, manipulat în numele naționalismului. Slavenka Drakulic, una dintre vocile intelectuale mari ale Europei, care a scris câteva cărți despre crimele și criminalii din război din fosta Iugoslavie, face acest exercițiu de sinceritate, într-un interviu eveniment pentru Spotmedia.ro.

Scriitoarea croată a scris în egală măsură despre țările fost-comuniste și despre resentimentele care au mocnit aici din anii 1990: „Nu e pentru că au crezut că le datorează cineva ceva și că au fost dezamăgiți, ci pentru că au fost forțați să lupte pentru supraviețuire”.

2021 vine cu discounturi de până la 50% la principalele categorii de produse și servicii de care afacerea ta are nevoie. Obține oferta AICI!

În limba română, Slavenkăi Drakulic – veți afla povestea românească a numelui ei – i-a apărut recent romanul Dora și Minotaurul. Viața mea cu Picasso, la Editura Pandora M, colecția Anansi.

Slavenka Drakulic, mă bucur să ne întâlnim, chiar și așa, de la distanță. Ultimul titlu tradus in limba română este cartea despre Dora Maar și Pablo Picasso, la editura Pandora M, în colecția Anansi, îngrijită de Bogdan Alexandru Stănescu. Am acest obicei din facultate, când, înainte de un examen greu, alegeam o carte din bibliotecă și citeam cu totul altceva decât aveam nevoie pentru o notă la școală. Dimineață am făcut la fel și a fost o carte care mi-a dat și punctul de plecare e cartea lui Julien Benda, „Trădarea intelectualilor”. Idolatrizarea lui Picasso de către Dora are o fisură și aceasta este incapacitatea lui Picasso de a se angaja public pentru cauze sociale, politice sau împotriva răului politic. E de ajuns, spune el, să fie artist și în opera lui să se vadă angajamentul sau neangajarea. Este, într-adevăr, suficient?

Încep prin a spune că sunt foarte flatată când aud că am jucat un rol, cât de mic, în formarea cuiva, deoarece acesta este scopul literaturii, să influențezi oamenii, chiar o responsabilitate, într-un anumit sens.

Știu că unele dintre cărțile mele au fost traduse în română, eu cunosc România, am fost aici de câteva ori, știu că am cititori aici și sunt foarte fericită să vorbesc cu ei.

Întrebarea este una foarte dificilă. Cu toții spunem că artiștii ar trebui să fie implicați sau că ne-am dori să fie și mai implicați decât o fac doar prin expresia artistică. Eu cred că întrebarea este cum poate o carte, ficțiune sau non-ficțiune sau, iată, chiar o pictură, să influențeze oamenii, iar asta depinde de foarte multe circumstanțe.

Ceea ce nu-mi place, și sunt foarte atentă la asta când scriu, este genul acesta de angajament direct în romanele de ficțiune. Deoarece eu cred că ideologia sau ideile politice de orice fel, dacă sunt exprimate într-un mod prea evident în literatură, pot face mai mult rău decât bine.

Pe de altă parte, eu scriu și cărți de non-ficțiune. Probabil că nu am fost eu prima feministă din Estul Europei, dar publicasem deja „Păcatele mortale ale feminismului” în 1984, precum și multe articole în care eram foarte angajată în această direcție, ca scriitoare și jurnalistă.  La fel de angajată am fost în cărțile mele despre comunism sau despre război, am cel puțin trei cărți despre comunism și trei despre război.

Dar genul ăsta de angajament nu mi-l permit în literatură.

Vorbind despre Picasso, el a pictat Guernica, care a devenit un simbol al păcii. Doar că el nu avusese de gând să se angajeze în vreo direcție sau să picteze un simbol a ceva anume. A creat acea lucrare pentru că Dora l-a bătut la cap s-o facă, iar ceea ce a devenit ulterior pictura nu mai era responsabilitatea sa.

Întrebarea este una care cauzează polemici, oamenii au opinii foarte diferite despre acest subiect, însă în cazul lui Picasso pot doar să-i repet propriile cuvinte, uneori artistul minte pentru a dezvălui adevărul.

Felul în care artistul este implicat sau nu, în afara operei sale, rămâne la latitudinea oamenilor să judece, dar dacă arta pe care a creat-o devine simbol a ceva anume nu cred că mai este responsabilitatea sa directă.

Dar când vine vorba de regimuri politice opresive, trebuie artistul să vorbească?

Mai întâi de toate, nu orice artist este și intelectual. Este o mare diferență aici. Picasso, de exemplu, nu era un intelectual, fapt pe care Dora l-a văzut imediat, deoarece ea era. În opiniile sale politice, el era un oportunist, de exemplu s-a înscris în Partidul Comunist imediat după război, pentru că credea că acesta va câștiga alegerile și că asta îl va proteja.

Deci nu din convingeri.

Era interesat doar să creeze în siguranță, asta era toată gândirea sa politică.

Dar sunt artiștii sau intelectualii datori să vorbească în anumite aspecte politice?

Chiar și în comunism exista această așteptare, ca intelectualii să vorbească în numele celor care nu puteau vorbi. Și intelectualii, dar și artiștii în general, au plătit un preț greu pentru că și-au ridicat vocea în vremuri când asta nu era permis.

După ce comunismul a căzut, însă, lucrurile s-au schimbat radical. Nimănui nu i-a mai păsat de ce opinii aveau intelectualii, scriitorii, artiștii. Cu excepția situației în care ești vreun mare star. Acum, pentru a fi auzit, trebuie să fii Greta Thunberg sau vreun alt star mediatic.

Este foarte rar cazul în care un intelectual ajunge în atenția mass-media, pentru că întreaga paradigmă culturală s-a schimbat, migrând dinspre verb către imagine.

Este o schimbare nu doar a culturii moderne, de la Gutenberg încoace, ci a culturii de la grecii antici și până acum, perioadă în care totul s-a construit pe cuvântul scris.

Începând de acum 30-40 de ani, vizualul a devenit din ce în ce mai dominant, odată cu dezvoltarea tehnologiei. Numai că în haosul din lumea Internetului nu mai poți distinge ce este important și valoros de ceea ce este stupid sau minciună.

Este foarte greu să speri că poți spune ceva și că vei fi și auzit. Așa că vocea unui intelectual nu ajunge prea departe.

Se vorbește in ultimii ani despre „cancel culture”, care urmează corectitudinii politice, si se face aceasta comparație cu cenzura din regimurile politice totalitare. Cum vi se pare comparația?

Nu as merge așa de departe. Corectitudinea politică câștigă din ce în ce mai mult teren și schimbă multe lucruri. Acolo unde nu sunt de acord cu ea este când devine un instrument de opresiune, când oamenii nu se mai pot exprima liber, pentru că trebuie să fie foarte atenți cu fiecare cuvânt pe care-l rostesc.

Una este când oamenii învață să fie atenți la cum se comportă sau cum se adresează femeilor, ca urmare a #MeToo sau a mișcării feministe și altceva este când se ajunge, ca în America, să se ceară scoaterea imaginii unei persoane de culoare de pe o cutie de boabe de porumb. Plus că acum nu mai e vorba doar de femei, trebuie să fii foarte atent dacă o persoană este sensibilă la orice referință legată la gen, la sex, multe expresii se schimbă. Tatăl lui Pippi Șosețica – o carte de copii foarte populară în Suedia – , este numit acolo „Negro King”, iar acum au trebuit să scoată acea expresie din carte.

Este ceva greu de înțeles acum, dar cred că este un fenomen justificat istoric, un fel de răspuns la opresiunea la care au fost supuse pentru atât de mult timp toate grupurile marginale. Problema este de a găsi echilibrul, eu încerc să găsesc în cărțile mele asta, de exemplu mă abat de la corectitudinea politică atunci când mi se pare excesivă.

O să revin puțin la tema intelectualului. Avem acest caz recent și care se leagă de atrocitățile din fosta Iugoslavie, Nobelul acordat lui Peter Handke. E aici o trivializare a răului? E nevoie de mai multă claritate morală când legitimăm un artist sau altul, sau pur si simplu spunem că opera este altceva decât biografia?

Peter Handke a vizitat Serbia și pe Milosevici, iar când a scris acele eseuri pro-sârbe a romanțat cumva poziția părții sârbe. Eu am scris câteva articole pe tema asta pentru că facem o greșeală când vorbim despre artiști. Nu facem diferențierea dintre corpus-ul literar și personalitatea artistului.

Îmi amintesc cum, acum mulți ani, în timpul războaielor din Balcani, un scriitor german se întreba: De ce credem noi că intelectualii, artiștii, jurnaliștii au standarde morale mai ridicate decât restul? Orice persoană crede că are valorile ei morale. Radovan Karadzic era poet și psihanalist, Eduard Limonov era și el poet și împușca civili pe dealurile din Sarajevo.

Handke a fost un scriitor excelent, o vreme mi-a fost unul dintre scriitorii cei mai dragi, mi-a plăcut mai ales cartea lui despre mama, dar din punct de vedere moral, judecând după comportament, era de condamnat și a meritat toate criticile. Acuma, eu aș putea să-i dau Nobelul unui om care s-a comportat precum a făcut-o el? Sunt bucuroasă că nu am fost în situația de face astfel de alegeri. Ca scriitor a fost excelent, ca intelectual a eșuat lamentabil.

Revenind la Picasso, multă lume îl judecă pentru că era un primitiv cu comportament de “macho” în raport cu Dora. Dar asta nu spune foarte multe despre arta sa.

Asta e dilema, iar în general eu încerc să evit să cunosc personal artiștii deoarece voi remarca imediat diferența dintre persoană și operă și e foarte posibil să fiu dezamăgită.

Emil Kusturica, un regizor excelent care a câștigat atâtea premii, a fost tot timpul foarte implicat de partea sârbilor în timpul războaielor iugoslave. Acum ce să facem, să-i judecăm toate filmele doar din aceasta perspectivă?

Povestiți acest episod al vizitei în Israel, unde sunteți obsesiv întrebată dacă vă simțiți vinovată pentru Holocaust, pentru atrocitățile întâmplate evreilor. Nu înțelegeți de la început că întrebarea viza de fapt felul în care e construită memoria socială.

Trebuie să spunem celor care ne urmăresc că în perioada 1941-1945 Croația a fost un stat fascist, iar în lagărul de concentrare de pe teritoriul să au murit între 20 și 30 de mii de evrei, alături de alții, comuniști, sârbi, romi.

Eu vreau să fac distincția între responsabilitatea colectivă și cea individuală. La nivel colectiv suntem responsabili cu toții, dar vinovați putem fi doar individual. La nivelul societății putem vorbi despre atitudinea față de Holocaust, de pildă, iar în Croația această atitudine lasă de dorit.

După independență, Franjo Tudjman, primul președinte și cel care a condus țara în timpul războiului, a vrut să amintească de perioadele din trecut în care Croația era independentă, pentru a face conexiunea cu noua Croație, iar partea cu Holocaustul a încercat să o minimalizeze. Perioada 41-45 era singurul moment când croații au avut statul lor independent, însă a fost unul fascist, cum au avut și slovacii.

Cărțile care au început să apară despre Croația din timpul războiului încercau să pună la îndoială caracterul fascist al statului sau numărul de victime. Polemicile continuă și astăzi, pentru că oamenilor le e greu să accepte că singurul lor stat pe care l-au mai avut în istorie până acum era unul fascist.

Când se merge la comemorarea victimelor din lagărul de la Jasenovac, autoritățile statului și membrii minorităților sârbe sau evreiești merg separat. Asta spune mult despre cât de sensibil este încă subiectul.

O ființă umană supraviețuiește prin abilitatea ei de a uita, îl citați pe Șalamov în cartea “As if I am not there”. Dar o societate?

Au trecut 25 de ani de la război, dar nimic nu s-a uitat. Așa cum avem probleme cu a recunoaște ce s-a întâmplat în Croația în timpul naziștilor, tot la fel nu reușim să admitem propriile noastre crime din războaiele iugoslave. Le cerem celorlalți să-și recunoască vina, dar noi nu putem să le admitem pe ale noastre. Avem situația în care criminali de război condamnați la Tribunalul de la Haga sunt încă aclamați în țară ca niște eroi.

Tribunalul de la Haga a spus clar că țările implicate, chiar și după ce Curtea Internațională nu va mai judeca procesele, vor trebui să-și urmărească și să-și judece proprii criminali de război. Procesul acesta merge foarte anevoios, iar asta dăunează enorm reconcilierii.

Chiar și acum, războiul dintre Serbia și Croația este încă utilizat ca argument în toate crizele politice majore din țară.

Vorbiți de metoda germană – acolo a existat o generație întreaga care și-a confruntat tații cu întrebarea asta: Tată, de ce ai fost nazist? Nu e vorba de reproș aici, ci de memorie. Au ratat țările post-comuniste ocazia să pună astfel de întrebări?

Întrebările acestea: “Ai fost membru de partid? Ai colaborat cu poliția politică?” nu sunt puse de generația nouă nicăieri în țările post-comuniste.

Oamenilor care au trăit în comunism nu le place să vorbească despre asta, am văzut asta peste tot în Ucraina, în fosta Cehoslovacie. Dacă-i întrebi: “ai fost membru al partidului comunist?”, aproape toți spun că nu, de te întrebi dacă în partid nu era decât o mână de oameni.

În realitate, majoritatea membrilor de partid au ajuns acolo din motive oportuniste, pentru o slujbă mai bună, de exemplu, pe care nu o puteai obține altfel. Însă și astăzi, în Croația, de exemplu, dacă nu ești membru al partidului conservator Uniunea Democratică Croată, e foarte greu să capeți un post bun undeva, chiar și să lucrezi în presă.

Ce vreau să spun este că oamenii se comportă ca și cum încearcă să uite, iar copiii nu știu sau nu sunt interesați. Când eram adolescentă, în anii 60, războiul în care și tatăl meu a participat mi se părea la fel de îndepărtat ca și războaiele din Grecia Antică.

Ce să învețe copiii din ziua de astăzi, cei din generația nepoților mei? Ei au auzit de ceva îndepărtat, care se numea comunism, dar bunicul nu vrea să vorbească despre asta, iar părinții sunt prea ocupați să se descurce în noile condiții – cum ziceam, asta însemnând chiar să se orienteze către partidul potrivit pentru o slujba mai bună.

Am văzut filmul Bacalaureat al lui Cristian Mungiu și pot spune că dacă ar fi să aleg un singur film pe care lumea ar trebui să-l vadă ca să înțeleagă Europa post-comunistă, acesta ar fi. Este vorba despre acea generație care a avut mari speranțe în 1990, oameni care au plecat peste granițe, s-au întors și despre felul în care ei trăiesc și acum.

Cred că suntem foarte departe de a ne încheia conturile cu comunismul.

În ultimul timp apare și nostalgia după comunism, nu neapărat după acel stil de a trăi, dar măcar pentru siguranța vieții, așa cum le părea multora atunci.

Când vorbim cu părinții noștri, ei au deseori impulsul de a apăra felul în care trăiau atunci, viața în comunism.

Au motivele lor. Erau tineri, aveau locuință asigurată de stat, pensia era sigură, exista un gen de securitate.

Un disident mi-a spus odată: dacă îi pui pe oameni să aleagă între libertate și siguranță, ei întotdeauna vor alege siguranța.  Siguranța este întotdeauna pe primul loc.

Și acum, în vremuri de coronavirus, tot spre zona de siguranță mergem?

Acum nu mai sunt așa de sigură cum stau lucrurile, mai ales când văd cum într-o țară se folosește poliția, în alta se merge pe “laissez-faire”. Sunt atitudini diferite și nu știu cum vom ieși din perioada aceasta. Pandemia e o problemă nouă, suntem în necunoscut și, sociologic vorbind, este interesant să vezi cum oamenii se adaptează la nouă normalitate.

Naționalismul nu e mort. Îl vedem renăscând in așa numitele democrații iliberale, mă uit spre Ungaria, Polonia acum. Chiar Serbia. Cum apare el, mai ales în țări care au avut de-a face cu dictaturi?

Naționalismul nu e dificil de explicat. În fosta Uniune Sovietică, precum în fosta Iugoslavie, el vine din două surse: apare când vremurile sunt nesigure și societatea nu-și mai știe bine identitatea și poziția în lume, dar vine și din trecut, deoarece pentru popoarele din blocul estic, mai ales din URSS, identitatea națională era suprimată.

De exemplu în Uniunea Sovietică limba maternă nu era folosită, lumea trebuia să vorbească rusa, așa cum, în Iugoslavia, cei din Slovenia, Macedonia, din Kosovo, care aveau limba lor, erau forțați să învețe sârbo-croata.

Identitatea națională, în sens etnic și de moștenire culturală, era suprimată, la fel cum și bisericile erau reprimate. Oamenii nu mai trebuiau să știe care le sunt limba, tradițiile, religia.

În fosta Iugoslavie am putut vedea fenomenul acesta cel mai de aproape, atunci când a început războiul. Naționalismul a fost scânteia, iar biserica a jucat un rol determinant, în sens negativ. Atât clericii catolici, cât și cei ortodocși sau musulmani.

În timpurile totalitarismului, biserica era văzută ca păstrătorul identității naționale, a limbii, a valorilor naționale. Poate nu juca un rol major la nivelul statului, dar cu siguranță în comunitățile locale, da. În timpuri de criză sau de război oamenii ascultă de biserică, deși dacă îi întrebi, foarte puțini sunt cu adevărat religioși. În vremea războiului iugoslav, când spuneai croat ziceai de fapt catolic, după cum și sârb era echivalent cu ortodox, acestea erau noile “cărți de identitate” pe care oamenii au ajuns să și le însușească vrând-nevrând.

Fiecare dintre noi avea o idee despre comunitatea din care ne trăgeam, dar asta doar în sens istoric. Eu la școală habar nu aveam care e croat sau sârb sau musulman, lucrurile astea nu interesau pe nimeni. Așa era generația mea, însă când a început războiul, toată lumea știa dintr-o dată foarte exact care vecin sau coleg de serviciu sau de școală era croat sau sârb. Era un lucru care era nu doar important, dar în unele cazuri de-a dreptul fatal.

Numai că lucrurile acestea nu apar din senin, este nevoie de multă propagandă dusă înainte ca războiul să înceapă. Putem vedea aceleași lucruri și în alte părți, în Spania, în Țara Bascilor sau Catalonia.

Elemente externe influențează oamenii alimentându-le fricile și amintindu-le mereu că este mai bine să mai bine să aparțină de un grup strâns, iar societatea să fie una închisă. Atunci apare naționalismul.

Puteam vedea elemente similare și în America.

Până și cu vaccinurile anti-COVID este la fel, tot un fel de naționalism. Nu există o politică europeană comună de vaccinare sau de îngrijire a bolnavilor. Uniunea Europeană a eșuat complet în criza COVID.

Menționați societatea americană. Acolo sunt altfel de diviziuni istorice. În primul rând cea de clasă socială, cei foarte bogați și cei foarte săraci, dar și diviziuni rasiale și de altă natură.

Sunt totuși diviziuni de tip clasic.

Este foarte simplu să divizezi o societate în ziua de azi. Dacă vreți să începeți un război, pot să vă învăț foarte ușor cum ar trebui să începeți. Nu e deloc greu.

Am vorbit de țările din Est. Cortina de Fier a căzut in 1990, dar imediat după nu s-a întâmplat ce sperau esticii ca se va întâmpla. Nu au fost tratați ca fratele mai mic, care avea dreptul la recompense pentru suferințe, să nu răspundă la scrisori si daruri, ci doar sa le aștepte. Aceste false așteptări s-au transformat în resentimentele de azi?

Da, în parte, poate. Dar și așteptările noastre erau foarte mari pe vremea aia. Europa era un fel de mătușă bogată, iar cum noi veneam în vizită, ne așteptam să primim o grămadă de cadouri. Cadouri nu am primit, cum credeam, dar în schimb am fost ajutați să facem schimbări majore în sistemele politice, ceea ce a făcut apoi posibilă schimbarea sistemului economic spre capitalism.

Nu cred că atunci când votau pentru noile guverne democratice, oamenii își dădeau seama că votau și pentru schimbarea sistemului economic, pentru capitalism. Adică un sistem cu valori si reguli foarte diferite de economia planificată cu care erau obișnuiți. Ei probabil credeau că se vor trezi a doua zi cu apartamente mai mari, cu mașini mai noi, unii poate și cu soții mai frumoase, dar toate visurile acestea s-au prăbușit foarte rapid.

Ce s-a întâmplat de fapt a fost procesul de privatizare, extrem de problematic, din toate punctele de vedere și în toate țările. Practic s-au îmbogățit exact cei care erau cei mai apropiați de fostele partidele comuniste. Diferențele dintre săraci și bogați au devenit uriașe, a apărut șomajul și criza economică, toate lucrurile astea s-au întâmplat foarte rapid, iar oamenii nu erau pregătiți.

Nu e de mirare că oamenii au început să aibă resentimente. Nu e pentru că au crezut că le datorează cineva ceva și că au fost dezamăgiți, ci pentru că au fost forțați să lupte pentru supraviețuire.

Și mai cred că țările vestice nu au înțeles ce s-a întâmplat atunci. Acum vreo zece ani, a fost un sondaj în Germania despre nostalgia după trecut, și, evident, a reieșit că sentimentele cele mai puternice în acest sens erau la cei din Estul Germaniei. Dar ce a fost cu totul neașteptat a fost ca între oamenii tineri, care nu trăiseră sub comunism, mulți se născuseră după căderea acestuia, era un număr foarte mare de nostalgici. Explicația stă probabil în discuțiile din familie, în ceea ce le povesteau părinții.

În concluzie, nu este o nostalgie după comunism ca sistem politic, ci după cum era viața de atunci. Nu pentru că am crezut că ne sunt alții datori, ci pentru că o întreagă generație de oameni s-a trezit că sunt cu toții pierzători în noul sistem politic și economic.

Și atunci a început si fenomenul prin care noile generații, oamenii foarte tineri din Europa de Est migrează încontinuu spre Vest. Acum sunt undeva la 4-5% din totalul populației Uniunii Europene. Rezultatul este că țările de origine devin și mai sărace, spre exemplu din România au plecat peste 20.000 de doctori și asistente, ceea ce este o mare problemă pentru țară. Este vorba de oameni tineri și educați, este un fenomen fără precedent de “brain drain” din Estul Europei.

Este și un semn că Uniunea Europeană nu mai funcționează, că și-a atins limitele?

Nu putem spune asta încă, dar vedem cât de prost și irațional acționează în unele cazuri, cum ar fi acum cu pandemia. De la Bergamo și până astăzi.

Uniunea Europeană este un mastodont, un aparat birocratic enorm care se mișcă foarte greu. Ați menționat mai devreme Ungaria lui Orban, iată cum Orban este pedepsit aba acum, după 10 ani, pentru comportamentul său autocratic.

Mai curând tolerat decât pedepsit. El spune foarte apăsat că el reprezintă adevărata Europă.

El poate spune ce vrea, doar că nu este important ce spune în afara țării, ci ce spune poporului său și felul în care acționează. Este o tradiție în țările post-comuniste: ai o schimbare de regim, de la comunism la democrație, dar liderii tot autocratic se comportă. Și nici nu mai e o șansă ca ei să se schimbe, aici va fi rolul noii generații.

As vrea sa încheiem cumva rotund, mă întorc puțin la Dora si la Picasso. Ce v-a frapat la Dora, mi se pare mie, e felul in care a renunțat la propria condiție de artist, pentru Picasso. Are asta legătură cu identitatea ei fracturată, nu e nici croată, nici franceză, nu are practic o identitate puternic definită?

Existe multe feluri de slăbiciuni despre care scriu în multe biografii. Dora este slabă de fire, nesigură de identitatea sa, se regăsea pe ea însăși doar în fotografiile pe care le făcea.  Se vede asta încă de la fotografiile din copilărie. Primește la 13-14 ani o cameră foto de la tatăl ei și face fotografii fantastice. Dacă le-am expune astăzi într-o expoziție, în Londra, de pildă, lumea le-ar considera foarte moderne. Atât reportajele, cât și cele artistice, ea având câteva vernisaje înainte de a-l cunoaște pe Picasso.

Tema cărții nu era despre renunțarea la sine a femeii ci, precum am mai scris și despre alte femei foarte creative, cum ar fi Frieda Kahlo sau Mileva Einstein, despre a arunca o privire mai profundă în interiorul relației dintre doi oameni foarte creativi. Frieda Kahlo a fost căsătorită cu Diego Rivera, iar în perioada descrisă în roman, prima jumătate a secolului XX, Diego Rivera era cunoscut ca un mare moralist, pictor, militant comunist, era un nume faimos al Mexicului. Frieda Kahlo era necunoscută pe atunci, era foarte tânără când s-a apucat de pictat, iar el a ajutat-o. Nimeni nu ar fi crezut că va ajunge atât de departe, pictura sa este cu adevărat fantastică.

În ceea ce o privește pe Dora, este vorba despre un echilibre de forțe. În final a fost o învingătoare, istoric vorbind, după o viață foarte grea, bolnavă mult timp la pat, și totuși nu a renunțat la munca ei. Este și o pierzătoare, asta din cauza unui set de circumstanțe care s-au adăugat caracterului ei nesigur.

Pentru a avea o imagine corectă despre ea, trebuie să spunem că nu doar era îndrăgostită de Picasso, dar și că acesta era pentru ea “maestro” cum se punea atunci, artistul și profesorul absolut. Daca el venea și-i spunea: “aici nu e negru, ci alb”, ea nu putea spune, cum ar face un om normal: “probabil că nu vezi tu bine”. Picasso era imens, o domina, iar într-o astfel de relație ea nu avea nicio șansă.

Ea voia un fel de parteneriat cu el, dar asta s-a dovedit a fi doar o fantezie romantică, deoarece Picasso nu avea nevoie de niciun fel de parteneră, de nimeni, deoarece, așa cum ea a înțeles foarte târziu, Picasso îi canibaliza pur și simplu pe cei din jur, se folosea de toți precum de materialele pentru munca sa. Singurul lucru care l-a interesat vreodată a fost munca sa, arta, nu-i păsa câtuși de puțin de oameni. Ea a înțeles asta în cele din urmă și a spus, astea sunt cuvintele ei: “Pablo nu există, ci doar Picasso”. Doar artisul, nu și persoana.

Mi s-a părut interesantă această relație, unde, el fiind atât de dominant, ea nu a avut de ales decât să renunțe la fotografie și să încerce să picteze. Bineînțeles, pictura nu era deloc vocația ei, ci fotografia.

Când Picasso a părăsit-o, ea a avut o cădere nervoasă, a petrecut mult timp în spitalele psihiatrice, a ajuns să facă terapii cu șocuri electrice.

A fost o poveste complexă, dar merită să o vezi îndeaproape.

Ați scris cartea din punctul de vedere al Dorei. Al victimei, cumva. Ați o scris însă și “Ei nu ar putea face rău nici măcar unei muște” din punctul de vedere al criminalului, al agresorului. Vorbim despre masacrele din Bosnia. Ați reușit sa înțelegeți până la capăt mecanismul care îl face pe un om obișnuit sa devina un criminal de război? Sau cum pot acestea două să coexiste, este paradoxul lui Grossman aici: torționarul foarte bun in profesia lui si care seara acasă citește povești frumoase copilului. Este un criminal bun și un tată la fel de bun.

Există multe cărți pe acel subiect, iar după ce am scris Balkan Express, o carte despre cum a început războiul din Croația, discutând cu oamenii obișnuiți despre ce s-a întâmplat, am ajuns să mă întreb: cine erau acei călăi, ce fel de oameni erau? Voiam să-i cunosc de aproape, iar pentru asta trebuie să vezi oameni de tot felul, nu poți vorbi doar despre Mladici și Karadzici, ci despre oameni obișnuiți.

În timpul muncii mele de documentare, am citit o carte care m-a influențat foarte mult, Christopher Browning – „Oameni obișnuiți. Brigada de rezervă 101”, unde se povestește de oameni care s-au oferit ca voluntari în armata Germaniei la începutul războiului. Ar fi putut să spună nu atunci, dar nu au făcut-o și chiar atunci când au început masacrele în Polonia, tot ar fi putut să spună nu. Este o perspectivă asupra condiției umane, a caracterului oamenilor, care îți arată că oamenii au în ei înșiși, simultan, capacitatea de a face bine și de a face rău. Religia este cea care a recunoscut prima acest lucru, asta în orice societate umană, probabil că de acolo am și luat conceptele de bine și rău.

Oamenii, după ce citesc astfel de cărți, își spun: eu n-aș putea niciodată să fac asemenea lucruri. Eu nu mai sunt așa sigură, nici măcar când e vorba de mine. Nu am de unde să știu unde ar putea aduce circumstanțele pe un om, ce rol ar putea juca în viața lui.

Oamenii au liber arbitru, Primo Levi spunea că până și în lagărul de concentrare ai posibilitatea de a alege, însă uneori prețul este foarte mare.

Îi numim pe acei criminali “monștri”, adică nu mai sunt ființe umane pentru noi. Asta e doar un mecanism de auto-apărare. Oamenii nu vor să se întrebe: dar dacă eu eram în locul lui, ce făceam? Preferăm să adoptăm poziții morale, deciziile astea ni se par foarte străine, dar totul pornește de fapt de la decizii pe care le luăm în fiecare zi. Auziți la știri despre refugiații sirieni, despre cum la ei e război, despre faptul că sunt musulmani și brusc, luați decizia să nu mai mergeți la spălătoria din colț, care e a unui sirian.

Scara la care se formează aceste decizii este de fapt una foarte mică.

Slavenka Drakulic, vă mulțumesc pentru întâlnire, trebuie în final să spun celor care ne ascultă că aveți un nume românesc, din Translivania, asa e?

Este numele de familie al primului meu soț. Într-adevăr, familia sa a fugit din calea turcilor acum vreo 400 de ani și s-au stabilit în Krajna, o regiune a Croației. Am avut curiozitatea să urmăresc genealogia până am ajuns pe teritoriul românesc, deoarece atunci când merg în America, oamenii, când îmi aud numele, zic: “A, Dracula, da, am auzit de asta”. Și cum Drakulic este un diminutiv, eu le zâmbesc și le spun: “Perfect, gândiți-vă la mine ca la un mic Dracula, eu sunt foarte Ok cu asta“.

Numele nu mi l-am mai schimbat, deoarece deja debutasem cu el. Și în plus, cum am fost căsătorită de 3 ori, ar fi fost prea greu să schimb sau să adaug un alt nume. Îmi place foarte mult numele Drakulic.

Citește și subiectele zilei pe SpotMedia.ro: