Din fața televizorului, America stă pe un butoi de pulbere. Drama uciderii lui George Floyd, sufocat de bocancul unui polițist violent, într-o țară în care trauma rasismului are răni adânci, dar și politicieni gata să speculeze în folosul propriei puteri expresia pe care copiii o învață la gimnaziu give me liberty or give me death a dus la revolte de stradă, acte de huliganism, conspirații și decizia HBO de a adăuga legendarului Pe aripile vântului un disclaimer. Până atunci, filmul e eliminat de la difuzare.
Despre cum se vede America de astăzi de la fereastra unei case din Houston, orașul lui Floyd, unde lebădele negre se încăpățânează să nu apară, povestește, într-un interviu pentru SpotMedia, Alin Fumurescu, profesor de Științe Politice la Universitatea din Houston.
Interviul face parte din Dosarul american, unde puteți citi și un dialog cu politologul Vladimir Tismăneanu.
Alin Fumurescu, este America atât de dezbinată, așa cum e portretizată în aceste zile, după uciderea lui George Floyd?
Nicidecum! Prăpastia dintre ceea ce se vede la televizor, și, din câte înțeleg de la amicii care mă țin la curent, mai ales din noile social media, și realitate e uriașă. Avem aici de-a face cu un fenomen, cred eu, extrem de îngrijorător, și nu doar în State. Media nu mai relatează decât „senzaționalul”. Caută cu toatele acul în carul cu fân. Și, oricât de greu ar fi, dacă toată lumea pune umărul, îl și găsesc. „Lebedele negre”, de care vorbea Taleb, acele evenimente neprevăzute, care șochează lumea.
De bună seamă, trebuie să așteptăm de ne-așteptatul. Dar acum s-a căzut în extrema cealaltă.
Excepțiile sunt singurele mediatizate, și, ca urmare, singurele care focalizează atenția, creând, la rândul lor, o nouă realitate. Vorba lui Eugen Ionesco: „Luați un cerc, mângâiați-l, va deveni vicios.” Mai adevărat decât oricând. Virtualul o ia înaintea realului. Virtualul a devenit, pentru mulți, nu doar real, ci Realul.
Când vorbești doar despre lebedele negre, nu le mai vezi pe cele albe.
În loc să îți trezească gândirea din amorțire, excesul de lebede negre o paralizează. O adoarme. Iar somnul gândirii naște monștri. Asaltați de „știri bombă” de mai multe ori pe zi, nu mai găsim răgazul de a gândi. De a ne gândi. Noi, pe noi înșine. Excepțiile au devenit regula.
Iar aici media joacă un rol mai important decât oricând. Viitorul nu e nici în mâna medicilor, nici a politicenilor, bancherilor ș.a.m.d. Viitorul e în mâna jurnaliștilor. Ei sunt „păpușarii” din peștera lui Platon. Depinde de ei ce umbre proiectează. E o responsabilitate uriașă, prea puțin înțeleasă în breaslă.
Un exemplu simplu, de aici. În weekendul în care protestele deveniseră violente, se dădea foc la mașini de poliție, se spărgeau magazine și se fura „pe față,” în foarte multe orașe americane, de la cele mari – New York, Chicago, Los Angeles – la cele „mici”, gen Pittsburgh, în Houston era liniște și pace. Și, totuși, Houston e al patrulea oraș ca mărime din Statele Unite. Mai mult, e orașul în care a crescut George Floyd și orașul în care a făcut pușcărie pentru jaf armat. Aici, cele mai mari „devastări” au constat în spargerea unei vitrine și răsturnarea unui ghiveci de flori. Iar sâmbătă noaptea, când restul Americii fierbea, în Houston mai era un singur protestatar!
Houston era o lebădă albă. Mă așteptam ca a doua, a treia, a patra zi, mass media să sesizeze „știrea”: Avem o lebădă albă într-un stol de lebede negre! Nu s-a întâmplat.
Fac o notă: Am folosit metafora „lebedei negre” a lui Taleb în alte ocazii și am fost acuzat că sunt rasist. Mă grăbesc să precizez, încă o dată, că metafora nu are nimic de-a face cu rasismul. Dupa ce secole s-a crezut că nu există decât lebede albe, s-au descoperit lebedele negre în Australia. Atâta tot.
Dar poate am sărit peste început. Spuneți-mi cum se vede de la fereastra dumneavoastră din SUA ce se petrece. Cum arată străzile, cum arată discuțiile și cum arată ecranele de televizor?
Depinde de fereastra pe care mă uit. Locuiesc într-un cul-de-sac, o străduță închisă, cu opt case. Dacă mă uit din sufragerie drept în față, îmi văd vecinii negri – un fost pastor și grădinar, care la optzeci de ani își tunde arbuștii și trandafirii și palmierii, și-și udă iarba dimineața și seara. A fost și premiat de câteva ori pentru cel mai frumos „frontyard” din, hai să-i zicem, cartier. Dacă mă uit puțin mai la stânga, e o altă casă, în care locuiesc trei generații de iranieni. Și mai la stânga-față, o familie de albi.
N-o mai lungesc: avem de toate. Albi și negri și latino, evrei și gay, catolici, ortodocși, protestanți și musulmani. În opt case! Numai asiatici n-avem, dar, din câte știu, primul proprietar al casei în care stăm a fost un chinez care a și plantat un stejar care-i acum uriaș. După el a fost o familie de evrei, iar noi am cumpărat-o de la o familie de iranieni.
E un soi de „viață la țară” în mijlocul unui oraș de șase milioane de locuitori. Fiind un cul-de-sac, nu sunt mașini, e liniște, cântă păsărelele, doar cocoși să ne trezească dimineața n-avem. Vecinul „din stânga” – un artist și meșteșugar - ne vizitează zilinc, chemat sau nu, ca-n România, și povestim câte-n lună și-n stele.
Cu ex-pastorul (negru) de vis-a-vis schimbăm soluții de grădinărit, ne împrumutăm scule etc. Politică nu prea vorbim. Dar îmi imaginez că nici la țară, în sate, oamenii, după ce-și dau binețe, nu se chestionează imediat reciproc asupra opțiunilor politice. Dar „vecinul din stânga” e și el de părere că suntem toți americani, înainte de a fi democrați sau republicani, albi sau negri, femei sau bărbați.
Am văzut că această tragedie a funcționat ca un declanșator. Pentru că în acest moment nu pare a mai fi vorba doar despre uciderea lui Floyd. Aș vrea să desfacem straturile care s-au suprapus aici.
Păi să încercăm să decojim straturile astea, ca pe o ceapă, chit că la sfârșit s-ar putea să lăcrimăm, ca la orice ceapă.
Mai întâi a fost pandemia, care a afectat lumea întreagă. Pe unii mai mult, pe alții mai puțin, dar de afectat, ne-a afectat pe toți, atât financiar, cât și psihologic. Iar cum psihologia trece prin stomac...
Cazul Americii, însă, e diferit față, să zicem, de Europa, că de țările asiatice nu mai vorbesc. De ce? Pentru că aici libertatea individuală e parte din ADN-ul american. Drepturile individului nu sunt, precum în restul lumii, mai degrabă o idee „filosofică”, rațională, bazată pe liberalismul clasic, ci o idee resimțită, cum ar spune românul „în vintre”.
De aici încăpățânarea, aproape fanatică, a multor americani de a-și păstra dreptul la a purta armă. În treacăt fie spus, ideea inițială era că o armată regulată e o armată de mercenari care se poate întoarce împotriva poporului.
În plus, că, dacă nu ești măcar teoretic dispus să-ți sacrifici viața pentru salvarea țării, nu ești „republican” (în sensul clasic al cuvântului – res-publica, lucrul/binele comun).
Iar cu asta ajungem la a doua coajă a cepei – agresivitatea poliției americane. E un fenomen care nu poate fi negat. Dar care poate fi explicat. Dacă un polițist te oprește, să zicem, în trafic, și-ți cere să ții mâinile pe volan sau să stingi țigara, iar tu începi să comentezi că ai dreptul (sic) de a face ce vrei în mașina ta, omul nu știe dacă tu îți întinzi mâna după asigurarea mașinii, după încă o țigară sau după un pistol. Om și el.
Din clipa aceea, se consideră „rezistență la arest” și ești trântit la pământ, cu pistolul la ceafă. Multe, prea multe cunoștințe de-ale mele au trecut prin această experiență. Și erau est-europeni.
Acest exces de violență ar trebui, fără doar și poate, rezolvat. Cum? Cererile vagi, pentru „dreptate”, „justiție”, „echitate” etc, oricât de frumoase, nu rezolvă nimic. E nevoie de soluții punctuale, precum „body-cams” (camere video) obligatorii în funcțiune la orice arestare. Când te știi supravegheat, de Dumnezeu sau de lege, te controlezi aproape instinctiv.
Democrații încearcă în aceste zile să treacă prin Congres un pachet de legi care include și această propunere simplă. Pachetul de legi, însă, mi se pare prea ambițios pentru a avea șanse de reușită. Nădăjduiesc să mă înșel.
Fiecare criză socială este speculată, mai discret sau mai puternic, de politicieni. Se întâmplă și în acest caz? Cine sunt personajele politice ale acestei crize?
Eu sunt un om de modă veche și mă încăpățânez să-l cred în continuare pe Aristotel care zicea că suntem cu toții, ca oameni, zoon politikon. Animale (de fapt, ființe) politice. Așa că de afectat suntem (sau s-ar cuveni să fim) cu toții, ca „personaje politice”. In treacăt fie spus, Aristotel susținea că există „sclavi prin convenție” (Platon, maestrul său a fost unul), și „sclavi de la natură”.
Expresia „sclavi de la natură” ridică astăzi multe sprâncene. Dar omul voia să spună un lucru relativ banal. Anume, că nu toți oamenii sunt auto-nomos, nu toți se pot guverna singuri. Expresia „sunt sclavul pasiunilor mele” nu deranjează pe nimeni. Astăzi, toate tehnicile de salvare a adicțiilor pleacă de la aceeași premisă: Acei oameni sunt sclavii adicției. Nu se pot guverna singuri. Într-o oarecare măsură, toți suntem sclavii unei pasiuni sau alteia. (Nu vreți să știți câte pasiuni am.)
Trecând la un nivel mai practic – chit că mă încăpațânez să cred că ideile sunt practice și ele schimbă lumea, în bine sau în rău (observați ce încăpățânat sunt cu încăpățânarea?) – atât democrații, cât și republicanii încearcă să profite atât de pe urma pandemiei, cât și de pe urma tragicei morți a lui George Floyd. Cu ce succes? E greu de spus.
Înclin să cred, însă, că Donald Trump, din nefericire, beneficiază mai mult, și că șansele lui de realegere au crescut exponențial în ultimele săptămâni.
Trump a profitat și de pe urma pandemiei și de pe urma ultimelor măsuri de protest. De pe urma pandemiei pentru că a jucat atât rolul puterii („I am a president at war”), cât și al opoziției, cerând relaxarea măsurilor de distanțare socială (câte au fost, incomparabil mai puține decât în Europa). Repet, americanilor nu le place să li se impună ceva, chiar dacă ar fi pentru salvarea propriilor vieți.
Expresia „give me liberty or give me death” (dați-mi libertatea sau dați-mi moartea), atribuită lui Patrick Henry, e învățată încă din ciclul gimnazial. E bine înșurubată în mentalul colectiv.
De pe urma mișcărilor de protest a profitat din alte motive: violențele de stradă și absența unor cereri clare, punctuale, care pot fi satisfăcute. Americanului de rând îi e greu să înțeleagă cum jaful în grup este o formă legitimă de protest.
Cum arată compromisul în acest caz? E o virtute sau mai degrabă un viciu suprem? Ce ar trebui să se întâmple și la cine e soluția, la societate sau la politiceni?
Vedeți? Gândim, fără să realizăm, în schematica liberalismului clasic, cel în care între noi, aștia, muritorii de rând, care am creat statul ca un instrument pentru a ne proteja, și „ei”, politicienii, guvernele, există o prăpastie (acoperită parțial de către societatea civilă).
„Ei” și „noi”, societatea. Asta, cred eu, e capcana în care au căzut societățile moderne, în momentul în care gândirea clasic republicană a început să fie abandonată. Ironia face ca această capcană – altminteri greu de sesizat – să fie una dublă.
Pe de o parte, liberalismul clasic, a la Locke, la care faceți referință, privește oamenii „în abstract” – altfel nu pot fi toți egali și liberi. E limpede că eu nu sunt egalul lui Mozart!
Pe de altă parte, asistăm acum la o explozie a politicilor identitare – un soi de oximoron. Vrem să fim egali ca indivizi, dar recunoscuți cu o identitate de grup, oricare va fiind aceea: negru, alb, creștin, ateu, heterosexual, homosexual, LGBTQ etc.
Ne vârâm de bună voie în cutiuțe identitare din ce în ce mai mici și pe urmă tot noi ne scărpinăm în creștet, întrebându-ne „de ce nu mai putem face compromisuri politice?” Pai de aia! Pentru că nu ne mai identificăm politic, ca cetățeni, membri cu toții ai aceluiași corp politic, indiferent de sex, culoare, etnie etc.
În cele două cărți pe care le-am scris pe tema asta, am ajuns la aceeași concluzie: oamenii nu sunt dispuși să își compromită identitățile. Și-atunci bătălia se dă pe imagini: Cum mă identific în primul rând? Român? American? Alb? Negru? Latino? Femeie? Bărbat? Ș.a.m.d.
Dacă vă uitați cu atenție la Declarația de Independență, veți vedea de ce americanii au fost, de la bun început, excepționali, în sensul propriu al cuvântului: pentru că s-au identificat ca popor politic, dincolo de toate celelalte identități.
Țapi ispășitori, fake news-uri, acestea apar și ele în crize. Dar vedem cum chiar președintele Donald Trump alimentează unele teorii conspiraționiste. Sau? Ce caută Antifa în toată această poveste?
Antifa caută voturi pentru Donald Trump! Vă amintiți de „balena albastră” în România, acum câțiva ani? Toată lumea s-a panicat, au fost mese rotunde, au fost chemați specialiștii, s-au „luat măsuri”. Atâta doar că „balena albastră” nu exista!
Așa și cu Antifa (vine de la anti-fascism, chit că aproape nimeni nu mai face diferența între fascism și nazism; ne jucăm cu cuvintele, iar asta ne costă).
Câteva grupuri virtuale s-au declarat, tot virtual, parte a unei organizații virtuale anti-fascistă (Care-i fascismul împotriva căruia te poziționezi fie și virtual? Ce are Trump sau oricine altcineva cu Mussolini sau cu fasciile romane?) Însă lui Trump îi folosește de minune. Iar Trump nu are scrupule. Îmbrățișează idioții utili.
Citește și Tismăneanu: După pandemie, va veni momentul unui glasnost chinez Interviu