În pofida Casandrelor care i-au prezis declinul, Uniunea Europeană iese întărită din pandemie, cu toate sabotajele din interior, cazul politicii lui Viktor Orban la Budapesta, și din exterior – ingerințele Rusiei și Chinei.
Nici Trump nu o iubește prea mult, dar președintele american reușește să supraviețuiască și crizei declanșate de uciderea lui George Floyd. Totuși, istoria încă se scrie și chiar și Beijingul va avea propriul să glasnost.
Despre cum arată America după ce uciderea monstruoasă a lui George Floyd a aruncat-o în proteste, pe de o parte, și în speculări politice ale traumei rasismului, pe de altă parte, a vorbit, într-un interviu pentru SpotMedia.ro, politologul Vladimir Tismăneanu, de la Washington.
Dialogul este parte din Dosarul american, unde puteți citi și un interviu cu profesorul de științe politice Alin Fumurescu, care locuiește și predă în Houston, orașul natal al lui George Floyd.
Antifa, rasism, lebede negre, idioții utili ai lui Trump și cine ia profitul politic: America văzută din orașul lui George Floyd – Interviu
Vladimir Tismăneanu, vedem cum în Statele Unite s-a produs o schimbare de agendă, socială și politică deopotrivă. Pandemia a trecut în plan secundar, prim-planul este ținut de o criză socială majoră. Cum s-a întâmplat asta?
Cele doua fenomene nu pot fi separate. Este evident vorba de o intensificare a sensibilităților, a emoțiilor, a dorinței de schimbare. Comportamentul lui Trump a șocat prin incompetență, diletantism, cinism și lipsă de responsabilitate. Dar protestele au plecat de la efectul seismic al acelei întregistrări video.
Sunt de acord cu numeroșii comentatori care au spus că a fost echivalentul privirii vreme de peste opt minute a unui linșaj în vremurile noastre. Foarte mulți oameni s-au identificat cu omul ucis.
Eu unul mi-am amintit de o faimoasă imagine despre totalitarism propusă cândva de George Owell: „Un bocanc pe gura cuiva. Pentru totdeauna”. Protestele au oferit șansa exprimării publice a refuzului rasismului, o plagă care continuă să submineze țesutul social al acestei țări.
A fost uciderea lui George Floyd un trigger mai degrabă? Are potențial de lebădă neagră? Întrebarea este care sunt straturile suprapuse ale acestei crize.
Au existat samavolnicii similare și înainte.
Înainte de George Floyd au fost și alte cazuri odioase de brutalitate polițienească soldată cu uciderea victimei. (Breonna Taylor, Ahmaud Arbery). Poliția nu este menită, într-o democrație, să înspăimânte și să se sustragă legii.
Protecția vieții umane este condiția esențială a credibilității și vitalității unei ordini democratice. Nu neg, desigur, fenomenele de anomie socială, legate la rândul lor, nu o singură dată, de marile injustiții istorice din trecutul Statelor Unite. Ba chiar și din prezent.
Walter Benjamin exagera doar parțial când scria că nu există niciun document al civilizației care să nu fie simultan și unul al barbariei. Eu văd protestele ca pe o mișcare globală de refuz al rasismului ca practică barbară.
Cum iese Donald Tump din asta? Întărit și relegitimat sau, din contra, cu autoritatea pusă la îndoială?
Șifonat, crispat, dar, în egala măsură, impenitent. Personajul se crede salavatorul Americii. Este un populist etnocentric cu o ideologie versatilă, vagă, incoerentă. L-aș compara cu Juan Domingo Peron. Dar are o bază electorală care, la acest ceas, pare încă, în ansamblu, neclintită.
Sigur, pot avea loc dezertări și despărțiri, vom vedea. Tensiunile în relațiile cu conducerea forțelor militare ridică multe semne de întrebare.
Vladimir Tismăneanu, aș vrea să ne mutăm atenția asupra consecințelor politice și geopolitice ale crizei provocate de pandemie. Ce tip de lider câștigă această criză: cel democratic, de tipul Macron, Trudeau, Merkel, modelul liberal, până la urmă, sau cel autoritar, de tipul Viktor Orban, Putin?
Greu de spus, pandemia nu s-a încheiat. „Avantajele” dictaturilor (hard ori soft) sunt vizibile, uneori, pe termen scurt. Dar și dezastrul generat de secretomania totalitară din China.
Viktor Orban abia aștepta momentul unei justificări a lărgirii marginii sale de control social și politic.
Important este că principalele instituții democratice n-au capotat. Franța și Germania n-au dat faliment. Nici Spania ori Italia. Prefer să vad, dincolo de momentul actual, cu frustrările sale, jumătatea plină a sticlei. Idealism? Poate. Dar, în spiritul lui Zbigniew Brzezinski, cultiv un idealism realist.
Pandemia a impus decretarea stării de urgență în majoritatea statelor occidentale și guvernarea cu limitarea anumitor drepturi și libertăți individuale. Vedeți aici o slăbiciune care poate fi speculată de lideri politici cu tendințe autoritare?
Încerc să compar pandemia COVID cu aceea a gripei spaniole. Astăzi, 12 iunie, e ziua de naștere a unuia dintre pictorii mei favoriți, Egon Schiele. A murit de gripă spaniolă la Viena la 28 de ani, în toamna anului 1918.
Prin comparație cu acea catastrofă, exacerbată de războiul mondial, aș zice că lucrurile au fost, până acum, ținute sub un relativ control.
Mama mea a fost medic pediatru, a predat la IMF igiena școlară. Fac parte dintre cei care susțin carantina, purtarea măștilor etc, ca metode de rezistență.
Dacă liderii autoritari, gen Viktor Orban, Bolsonaro, Donald Trump, profită de starea de urgență, acest lucru vorbește despre agenda lor antidemocratică.
În sine, starea de urgență nu este nici de dreapta, nici de stânga. Este necesară, însă nu pe termen indefinit.
Și mai e o întrebare. Suntem în scenariul Marelui Inchizitor dostoievskian, în care oamenii ar alege mai degrabă securitatea, și nu libertatea?
Eu, unul, pe urmele unor Hannah Arendt, Raymond Aron, Isaiah Berlin, Elias Canetti, Tony Judt, Leszek Kolakwski, Adam Michnik, Karl R. Popper, N. Steinhardt, îmbrățișez un scepticism bine temperat în legatură cu masele, istoria, condiția umană în general.
În plus, nu există o categorie atotcuprinzătoare a „oamenilor”. Suntem diferiți și e bine că nu suntem la fel.
Unii pot renunța la libertăți, alții preferă să moară în picioare decât să trăiască în genunchi. Sigur, acestea sunt cazuri mai mult sau mai puțin extreme.
Am studiat marile revolte din istorie, inclusiv Revoluția Franceză, Revoluția Americană și Revoluțiile Ruse, pentru a nu cădea în capcana vreunei ideologii salvaționiste. Atunci când renunțăm la libertate, securitatea înseamnă servitute.
A reușit Uniunea Europeană să își demonstreze unitatea în această criză și să evite o ascensiune a naționalismelor, șovinismelor?
În pofida inevitabilelor Casandre, mereu prezicătoare de colosale tragedii, UE este în viață, chiar dacă nu în forma ei cea mai bună. Dar cine este azi în forma sa cea mai bună?
Rusia detestă UE. Trump la fel. Viktor Orban o sabotează din interior cât poate. Și, totuși, UE nu s-a destrămat nici după Brexit, nici în timpul pandemiei. Secretul vitalității UE este întemeierea pe valori civilizaționale comune și pe respingerea totalitarismelor de orice fel.
China are o strategie de damage control în care spune că ea a eradicat virusul, Europa și SUA mai au de învățat. China ridică un spital în câteva zile, trimite măști statelor europene și așa mai departe. Totuși, este această criză un semnal al declinului pentru Beijing, în ceea ce privește geopolitica?
Pentru mine, esențial este sa identificăm natura regimului de la Beijing. Este o dictatură bazată pe monopol ideologic și politic, pe persecuția celor care gândesc altfel, pe minciună și pe frică.
În acest sens, pandemia a scos la iveală, chiar și pentru cei mai puțin înclinați să admită că avem de-a face cu un despotism polițienesc de sorginte bolșevică, incompetența crasă a birocraților de la putere.
Ostateci ai propriilor fixatii ideologice, conducătorii Chinei comuniste au contribuit la gloabalizarea tragediei declanșată la Wuhan. Va veni, însă, nu mă îndoiesc, momentul unui glasnost chinez.