Republica Moldova și România sunt acum pe drumul bun, totul e să reziste Uniunea Europeană, fracturată astăzi de regimuri iliberale, cum e acela al lui Viktor Orban la Budapesta, un lider creștin-democrat devenit, paradoxal, prieten al lui Putin, continuatorul URSS.
Norocul nostru stă în nenorocirea noastră, spune Ana Blandiana, referindu-se la felul în care România a reușit să evite calea statelor iliberale, pur și simplu pentru că Dragnea era atât de rău, încât oamenii au vrut să scape de el de la conducerea țării.
Dialogul cu Ana Blandiana a plecat de la un volum recent apărut la Editura Humanitas, Soră lume, o carte în care scriitoarea reia câteva călătorii făcute și înainte, și după comunism, și în țări libere, și în dictaturi. Elementul comun pe care memoria l-a căutat în aceste ieșiri miraculoase din țară - pentru că toate au o ieșire din comun, fie că e vorba despre miracolul de a trece de controlul a două aeroporturi, fără ca nimeni să își dea seama că are alt nume pe bilet ori despre șederea la Roma, cu o valiză de 50 de kilograme de alimente, cărată de Romulus Rusan prin Europa - este libertatea.
De câtă cantitate de libertate e nevoie pentru a fi fericit?, se întreabă Ana Blandiana.
Citește prima parte a interviului: În chestiunea corectitudinii politice, nu există un Soljenițîn american. Intelectualii sunt responsabili, pentru că ei înțeleg Interviu video (I)
Călătoriile în comunism, spuneți, aveau acest element de miracol, surveneau ca o ruptură, o intrare pe alt tărâm. Ați început cartea cu o călătorie, un pelerinaj la mănăstirea Izbuc din copilărie, împreună cu părinții, unde miracolul era fățiș, la vedere, sub forma unui izvor tămăduitor. O călătorie pe care ați vrut să o refaceți, ani mai târziu, și nu s-a mai putut, locul nu mai era. Izvorul fusese domesticit, era o țeavă de apă.
Pot să vă întreb ceva? Credeți că ar fi trebuit să lipsească acest capitol? M-am gândit foarte mult dacă să îl las sau să nu îl las, nu are niciun sens în cadrul cărții, într-un fel. Și totuși, simțeam că are sens acolo. Dar nu pot explica de ce.
Mie mi s-a părut că explică bine această diluare a miracolului, care apare mai apoi în toate călătoriile, dar nu mai e la vedere.
Sentimentul meu a fost că, dacă las acest capitol, care nu e o călătorie în străinătate, dau un sens mai profund și celorlalte, adică subliniez ceea ce e de neînțeles în lumea asta, a cărui revelație am avut-o în copilărie.
Îmi pare foarte bine că ați observat. M-am întrebat cum vor citi tinerii cartea asta. Mi-am dat seama că pentru cineva care trăiește acum și pentru care o călătorie în Bali, să zicem, este cel mai simplu lucru, s-ar putea să i se pară ridicol, fantastic ce scriu eu. Sau pur și simplu nu va fi interesat.
Mai e și ideea de pelerinaj, care nu e doar un drum la biserică, ci o încercare: trebuie să treci prin momente dificile, înainte de a ajunge să vezi. Așa cum nici călătoriile din această carte nu sunt doar o deplasare din punctul A în punctul B. Toate drumurile pe care le faceți aici au câte un obstacol, un ghinion sau un noroc, ceva ieșit din comun.
Eu am încredere că generația de azi, dacă are acces la cărți, va înțelege.
Și eu am mare încredere. Am avut privilegiul de a avea experiența Școlii de vară de la Sighet, care a durat 18 ani. Acolo eu fixasem vârsta între 15 și 18 ani, pentru că eu îmi aminteam că atunci fusesem cea mai grozavă, atunci nu mă interesa nimic din viața privată și intensitatea cu care încercam să înțeleg lucrurile era extraordinară. Și m-am gândit că asta trebuie să fie vârsta în care ei să se implice și să înțeleagă.
Există aceste cuvinte ale lui Unamuno, care spune ”Mă doare Spania”. Era în timpul Războiului civil. Întotdeauna asta am sperat că le voi transmite tinerilor: să îi doară România, adică să perceapă viața din jurul lor, viața țării lor, istoria țării lor ca pe ceva care poate să îi doară până în adâncul sufletului. Și s-a întâmplat cu acei copii, în mai mare măsură în primii 10 ani.
Am simțit pe parcurs cum s-a degradat școala. Îmi aminteam perioada de început, în care Stephane Courtois, rectorul Școlii, un tip foarte expansiv, spunea: Extraordinar, sunt peste nivelul celor de la Istorie, de la Sorbona! Într-adevăr, erau extraordinari. Conferințele unor mari istorici, sociologi erau foarte interesante, dar discuțiile și întrebările copiilor erau egale. Era clar că nu trebuie decât să îi pui în locul de unde pot vedea.
Vorbiți de generația imediat postdecembristă, care a avut acces atunci la primele ediții de mărturii din temnițele comuniste, la Steinhardt, la istoria orală culeasă. Dar ce s-a întâmplat în ultimii ani, votul anti-PSD, vi se pare în vreun fel o reparație istorică?
Că s-au dus tinerii la vot? În timpul manifestațiilor Rezist din Piața Victoriei, cel mai emoționant moment pentru mine a fost când m-am ciocnit cu un tânăr care avea sub 20 de ani și care avea o pancartă mare, pe care scria: Promit că data viitoare mă duc la vot! Era un fel de a-și face autocritica. Realizase, în sfârșit, ce înseamnă mecanismul democrației.
Eu sunt foarte optimistă, și pentru noi, și pentru Basarabia, pentru Republica Moldova. Sunt convinsă că lucrurile vor merge spre bine. Singura mea spaimă e ca nu cumva între timp să se degradeze ținta spre care mergem, adică să reziste Uniunea Europeană. Am sentimentul că marile democrații încep să se autodevoreze, că se petrece un fenomen grav. Așa cum Imperiul Roman a fost în cele din urmă măcinat și distrus de creștinism, care era ceva de bine, tot așa, sentimentul e că drepturile omului, care domină societatea liberă într-un mod minunat, ajung la consecințe care se întorc împotriva acestei societăți, pentru că europenii nu-și mai cunosc propria definiție, nu mai sunt mândri de ceea ce a fost Europa de-a lungul istoriei.
De exemplu, felul în care s-a discutat, acum vreo 20 de ani, câțiva ani la rând felul în care trebuie să arate Constituția Uniunii Europene. La un moment dat, s-au blocat discuțiile într-o frază propusă de polonezi, o bucățică în care se vorbea despre rădăcinile creștine ale Europei. Polonezii erau atunci mai religioși decât acum, îl avuseseră pe Papa în comunism. În cele din urmă, a căzut la vot. Țin minte că și atunci mie mi s-a părut ceva incredibil. În structurile de conducere ale UE erau intelectuali, ei nu puteau să nu cunoască istoria Europei, nu puteau să nu știe că, într-adevăr, rădăcinile Europei au fost creștine și că creștinsimul era la originea artei europene.
Îmi amintesc o scenă. Eram pentru prima dată la Londra, eram la un festival de poezie. Urma să mă urc pe scenă să citesc și mă conducea o tânără dintre organizatori. Aveam la gât un lănțișor cu o cruciuliță mică. Am întrebat: Cum arăt? Și ea mi-a spus: Perfect!, și mi-a întors lănțișorul, punându-mi crucea la spate. Am spus: De ce? A răspuns: Ca să nu se simtă jigniți cei care nu sunt creștini. Mi s-a părut ceva aiuritor. Era ceva din binele dus la extreme.
E posibil ca oamenii, funcționarii, din exces de zel, din lipsă de cunoaștere, să interpreteze prost niște principii? Mie așa mi se pare, un exces de zel, nu a fost o regulă a festivalului. Un om care a decis pe cont propriu să se lase controlat de niște clișee.
Apare și în carte clivajul din Europa. În comunism era însă Cortina, cum e peretele aceasta de sticlă dintre Macao și China: ne puteam privi reciproc, dar înțelegeam puțin unul despre celălalt. Ați avut această stupoare în 1968, când veneați în Franța dintr-o țară închisă.
Și eu eram studentă și trebuia să fiu solidară cu ei, dar eram invers față de ei. Pentru mine, altarele lor cu poze de-ale lui Mao, Che Guevara, Lenin, erau negative și era imposibil să explic. Era o stare atât de isteroidă, încât nu se puteau purta discuții logice.
Coincidența face să vorbim în aceste zile, când Uniunea Europeană e în criză. Avem două state ex-comuniste, Ungaria și Polonia, care au blocat prin veto bugetul, pentru că nu sunt de acord cu condiționarea fondurilor de statul de drept.
Pentru mine, e de neînchipuit, mai ales în cazul Ungariei. O țară în care au intrat tancurile sovietice, prin sânge, și care a reacționat atât de extraordinar, acum, conducătorul ei creștin-democrat este cel mai bun prieten cu Putin, care este conducătorul care continuă clar Uniunea Sovietică.
Faptul că Trump nu a mai câștigat alegerile reprezintă o slăbire a acestei linii iliberale, căreia el îi aparținea și care e foarte periculoasă.
Și care a ocolit România. Sigur, l-am avut pe Liviu Dragnea, dar nu era nimic ideologic în Liviu Dragnea. Avea alte motive.
Norocul nostru stă în nenorocirea noastră. Dragnea avea tendința să ne atașeze la acest curent. Oricum, noi eram prea ocupați să ne opunem răului, care era atât de concret, încât nu aveam timp de asemenea subtilități, care între timp s-au dovedit vinovate.
Ați amintit despre victoria Maiei Sandu în Republica Moldova, o victorie ea însăși miraculoasă și care încheie procesul de desovietizare de la Chișinău. Aveți câteva rânduri emoționante despre Basarabia în carte. Nu povestiți o călătorie acolo, ci dorința de a vedea țara, măcar din goana trenului. Și e în carte această imagine din copilărie, a țărăncilor basarabence care plângeau în biserică, cu cosițele strânse în jurul capului.
Acum mi-a venit în minte un episod, ce păcat că nu mi-a dat prin cap să scriu și despre el în carte. Am fost în ianuarie, la invitația Europei Libere, la Chișinău. Au avut un proiect care se numea Anti-nostalgia. Ceea ce la noi se numea ”Tot era mai bine pe vremea comunismului”, la ei era ”Tot era mai bine pe vremea Uniunii Sovietice”. Invitația cuprindea vizitarea câtorva sate. A fost o experiență extrem de interesantă și optimistă. Am fost în niște licee din niște sate, unele orășele declarate, care erau extraordinare: liceele intraseră în Europa. Copiii puneau întrebări inteligente, toți erau pro-români. Acești tineri erau mai grozavi decât președintele și premierul care erau în ianuarie, erau superiori clasei politice. Ăsta era un semn extraordinar.
Este minunat că în sfârșit Maia Sandu a câștigat. E clar că asta e diferența: generația tânără a crescut și a votat, a crescut în sensul că a înțeles. Mi se pare minunat.
Să sperăm că toate schimbările din Uniunea Europeană îi vor favoriza. Este clar că unirea, integrarea Basararabiei în România nu poate fi decât o integrare în Uniunea Europeană, după aceea e mai puțin important dacă avem un Guvern sau două, principal e să fim alături și în același fel.
Începeți cartea cu o călătorie la Moscova, e și aici un element basarabean, întâlnirea cu Vasile Cucoș, inginer agronom sau kgb-ist.
Să știți că nici acum nu știu. Într-un fel este un personaj tipic al unei țări care trăiește o represiune. E clar, vorba lui Caragiale, că asta era în sufletul lui, ce am descoperit noi atunci. Faptul că după aceea s-a dovedit că era în serviciul KGB putea să însemne orice. Că fusese reprimat, pentru că ne povestise nouă ce ne povestise, că fusese dinainte și ne urmărise. Ce era sigur era că, totuși, sufletul lui era cu noi.
Ce spuneți e că oamenii au în ei filonul de bine și pe cel de lichea și depinde în bună măsură de istorie cum arată la final lucrurile. Dar e și tăria morală: dumneavoastră ați rezistat în dictatură.
Mi-e aproape rușine să spun. Cred că mi-a fost mai simplu așa. Cred că mi-ar fi fost mult mai greu să scriu omagii lui Ceaușescu, decât să stau închisă și să lucrez la o carte despre care eram absolut convinsă că va fi o carte postumă. Niciodată nu am sperat că regimul comunist se termină înainte de moartea mea. Ba chiar, deși e absurd, pentru că Ceaușescu era mult mai bătrân decât mine, niciodată nu am sperat că el va muri înaintea mea.
Era organică această rezistență. Pentru că mergeți anul trecut în China, o călătorie asupra căreia Thierry Wolton v-a avertizat să nu o faceți, pentru că așa puteți legitima regimul de la Beijing. Ajungeți acolo, dar ați refuzat să vorbiți acolo.
A fost un moment greu. Am fost în luna noiembrie, după aceea s-a descoperit că pandemia începuse la ei înainte.
În general, am suportat extraordinar de greu acea săptămână din China, după cum am suportat cu o sfâșiere sufletească totală, parcă aș fi retrăit istoria României, protestele din Hong Kong. Nu aveu nicio șansă, și totuși, era exact ca la noi în 1945, o lipsă de speranță, împotriva căreia tinerii erau gata să își dea viața.
Apoi, în China, nu am trăit momente mai indigeste, de amestec între o bunăstare – China arată mai grozav decât Europa Occidentală, boom-ul chinez, la fața locului, esta efectiv impresionant - și felul în care se păstrează intacte, într-un fel aproape miraculos, toate sistemele de represiune.
Până la urmă, cred că unul dintre centrele de greutate ale cărții este pagina pe care am scris-o, descriind un parc din primul oraș chinez vizitat, și în care oamenii se plimbau și păreau fericiți.
Și vă întrebați acolo de câtă cantitate de libertate e nevoie pentru a fi fericit. E iluzia din Doctor Jivago. Și acolo personajul crede că poate fi fericit, dacă se extrage istoriei mari. Dar e o păcăleală, istoria îl găsește. Poți fi real fericit într-un regim închis, până la capăt? Fără libertate politică.
Eu sigur nu. Nu, nu cred. Deși poate că există oameni cărora nu le pasă de ce e în jurul lor, așa se explică cazul celor care au făcut cariere în perioada comunistă, mă refer mereu la intelectuali. Ceea ce m-a mirat pe mine, în cazul artiștilor și scriitorilor, e că au putut face asta, fără să se gândească la felul în care își distrug propria operă.
Eu cred că pentru un artist, cel mai important este numele lui, care trebuie să rămână curat.
Mă uit puțin la Turcia de astăzi. Un regim dictatorial la vedere, unde scriitorul Ahmet Altan e închisoare. Poate, putea Europa să facă mai mult?
Cu siguranță ar putea să facă mai mult. Părerea mea e că a fost o mare greșeală a Europei față de Turcia, care de cel puțin un deceniu încearcă să intre în Uniunea Europeană. Știu că nu avea temele făcute, dar este clar că, așa cum pe noi ne-a educat și pe rând ne-am făcut temele, Erdogan devenea un alt personaj. Să nu mai vorbim de problema migrației, Turcia este un element cheie, Turcia e o țară mare, islamică, care poate să fie punctul de contact.
E clar că Turcia a devenit tot mai islamică, ruptura de Europa a fost o nenorocire și cred că și pentru Europa e destul de rău.
Unde vreți să călătoriți prima dată, după ce povestea asta a pandemiei se va fi terminat?
Cred că nicăieri. Anul 2019 a fost un an nebun pentru mine, am fost și în Columbia, și într-un festival de poezie desfășurat în patru țări: Cehia, Slovacia, Polonia și Ucraina și România a fost invitatul oficial. A fost foarte interesant, am putut face comparația între patru țări foste comunsite. Concluzia e că noi în general avem o părere mai proastă despre noi decât trebuie.
După cum acum, în pandemie, toate manifestațiile astea din Germania, de la Paris, din Anglia, dovedesc că nu există popoare culte și altele.
Proasta părere despre noi poate vine tot din comunism, când ni s-a spus că noi nu avem rezistență. Am aflat după 1990 că am avut.
Eu cred că e clar că nu am avut disidenți, pentru că nu am avut comuniști. Însăși noțiunea de disidenți înseamnă că aparții unei entități și te întorci împotriva ei. Marii disidenți au fost comuniști. La noi așa ceva nu a existat. La noi, comunismul a fost o formă de oportunism. Nu știu să spun decât numele lui Lucrețiu Pătrășcanu, ca disident.
Tot ce știu ca biografii de lideri comuniști nu sunt persoane care au gândit comunismul și atunci nu aveau cum să devină disidenți.
Eu întotdeauna am protesat față de acest cuvânt aplicat doamnei Doina Cornea sau mie. Era vorba despre rezistență, în cazul doamnei Doina Cornea. În cazul meu, cred că mi-am făcut datoria de scriitor, cred că chiar așa trebuia să se poarte un scriitor. Partea politică venea dinspre istorie, se adăuga, dar esența era că un scriitor trebuie să scrie ceea ce crede și să încerce să publice ce a scris.
Iar după 1989, pur și simplu a fost faptul că natura are oroare de vid și era un vid în conștiința publică care nu mai știa ce e bine și ce rău și nu mai știa pe cine să creadă.
Citește toate dialogurile din rubrica Intelectuali față cu istoria realizată de Magda Grădinaru