Poate că Donald Trump a confiscat mesajul anti-corectitudine politică, așa cum Nicolae Ceaușescu a confiscat patriotismul degradându-l, dar intelectualii sunt cei responsabili cu restabilirea adevărului.
Pentru că intelectualii înțeleg, spune Ana Blandiana, într-un interviu acordat SpotMedia.ro.
Singurii intelectuali din lume care nu vor fi victime ale corectitudinii politice sunt cei din fostele țări comuniste, pentru că ei au cunoscut cenzura, crede Ana Blandiana, care semnează recent un volum de călătorii/memorii, care devine, pe măsură ce este scris, o carte despre libertate – Soră lume, Editura Humanitas.
Citește toate dialogurile din rubrica Intelectuali față cu istoria realizată de Magda Grădinaru
În această primă parte a dialogului, scriitoarea nu se eschivează de la o privire asupra lumii în care trăim, închisă în ultimele luni de pandemie și, în ultimii ani, de excesele unei corectitudini politice care degradează societățile.
Dar unde sunt nuanțele și cine și pe ce ton trebuie să denunțe excesele?
Sâmbătă, SpotMedia.ro publică a doua parte a interviului cu Ana Blandiana, în care aceasta vorbește despre Basarabia și victoria Maiei Sandu la Chișinău, despre călătoria în China și despre de câtă libertate e nevoie, pentru a fi fericit
Ana Blandiana, o carte despre călătorii, într-o perioadă în care tocmai călătoria este inaccesibilă. Ce e călătoria, ce o face diferită de un city break?
Vreau să vă spun de la început că eu nu consider această carte una de călătorie. Este și nu este, așa cum este și o carte de memorii, dar până la urmă nu e vorba nici despre transcrierea unor călătorii și nici despre înșiruirea unor întâmplări din viața mea, ci este vorba despre a găsi sens în ceea ce am trăit, a înțelege eu însămi ceea ce am trăit și a selecta din ceea ce am trăit ceea ce spune nu despre mine, ci despre lumea prin care am trecut.
Din punctul meu de vedere, este vorba despre un portret al lumii prin care am trecut, un portret care cuprinde destul de multe lucruri de sens contrar.
Pe de o parte, unele sunt de dinainte de 1989, altele sunt de după 1989. Unele sunt din țările postcomuniste, altele din Occident, unele din țări libere, altele din dictaturi.
Și toate astea la un loc, comparate între ele și cu concluzii de ordin psihologic, politic, filosofic chiar, sper să dea o imagine a unei lumi extrem de diverse și extrem de lipsite de bunătate, aș zice, poate și de inteligență.
Mereu am sentimentul că mai curând trebuie să îmi fie milă nu numai de cei buni și victime, ci și de cei răi, care la rândul lor sunt și ei mai mult sau mai puțin niște obiective manipulate ale unei istorii ,despre care e foarte greu să spui cine o face.
Am citit recent o carte scrisă de Slavenka Draculic, care se intitulează în limba engleză chiar așa, Ei nu ar putea să rănească un fluture. E vorba despre criminalii de război care acasă sunt oameni buni, normali. Călăii, torționarii care în viața privată nu ar putea ucide niciun fluture, dar pot tortura la serviciu. E această întrebare veche cum poate un om, acasă bun familist, să devină instrument al răului? Pentru că ați vorbit despre această compasiune și față de cei răi.
Este o temă care a fost extrem de exploatată în legătură cu nazismul, nu cu comunismul, în literatura de după război. Și cred că a fost exagerată.
Îmi amintesc nenumărate filme, există și o piesă de teatru scrisă de Titus Popovici, cu un nazist teribil de rău, care era în același timp un pianist extrem de sensibil. Ceea ce ar trebui cu adevărat analizat, dar pentru asta e nevoie de mai mulți Dostoievski, ar fi în ce măsură cei care au făcut rău pentru că au fost puși să îl facă erau de acord cu ceea ce au făcut.
Părerea mea e că au existat securiști, naziști care puteau merge până la crimă fără să le facă plăcere și, în același timp, bârfindu-l pe Ceaușescu sau pe Hitler în familie.
E clar că sufletul omului e foarte complex și că nu sunt vinovați cei mici. Problema e cum ajung vinovați cei mari.
Mi-ar plăcea să citesc un roman în care personajul principal să fie Stalin și autorul să îl analizeze, de ce a făcut ce a făcut, de ce comanda crimele.
Că Lenin îi ura pe țărani, acolo înțeleg, e unul dintre puținele lucruri abisale pe care le înțeleg. Lenin, care era un personaj inteligent, a înțeles că țăranii sunt singura categorie psihologică și socială care nu poate fi cucerită de comunism. Ei au devenit cum au devenit de-a lungul unor secole și pe un țăran nu poți să îl faci, din motive ideologice, să renunțe la pământul lui. Și atunci îl anihilezi.
Această carte care a devenit, fără ca eu să îmi propun, o carte despre libertate, în diverse ocazii, în diverse medii sociale, naționale, dacă nu m-aș fi oprit ar fi devenit o carte despre corectitudinea politică și despre felul în care o lume liberă își cenzurează singură libertatea, până la autodistrugere.
Aceste povești din carte, istorii ale unor călătorii, ajung în aceeași intersecție, cea în care libertatea întâlnește libertățile.
Aici e cu adevărat problema de neînțeles pentru mine. Știu cum s-a ajuns aici. Știu că exista grupul de filosofi de la Frankfurt, care erau comuniști și au emigrat, odată cu venirea lui Hitler la putere, în Statele Unite și încet, încet au educat studenții și au cucerit universitățile americane, care la ora asta sunt de extremă stângă.
În același timp, este de neînțeles pentru mine cum nu își dau seama de ceea ce intelectualii din fostele țări comuniste își dau seama. Este clar că singurii intelectuali din lume care nu vor fi victime ale corectitudinii politice suntem noi, cei din fostele țări comuniste, pentru că am cunoscut cenzura.
Corectitudinea politică este absolut similară cu cenzura interioară, adică tu însuți să te oprești din a spune, pentru că tot vei fi cenzurat. Asta era cea mai mare spaimă a mea, înainte. Fusesem în stare să inventez tot felul de mijloace de contracarat cenzura, dar de autocenzură îmi era frică, vedeam în jurul meu cum începe să fie aplicată, scriitorii nu mai scriau, pentru că știau că tot nu se publică.
Corectitudinea politică e un fel de a le spune oamenilor dinainte: ”Asta nu spuneți!”. Unul din marile mele șocuri a fost acum doi sau trei ani, când am citit pe Internet o listă de câteva pagini cu expresii pe care e bine să nu le folosești.
Lista era semnată de doi universitari, intelectuali care nu și dau seama ce primejdie este să încerci să nu îi mai lași pe oameni să gândească cu capul lor, ci să le spui tu: asta e bine, asta nu e bine.
Vorbiți despre un fenomen dus la extreme, despre un –ism, despre hipercorectitudinea politică și unde a dus.
Faptul că în mișcările din SUA de lunile trecute nu au existat adevărate condamnări pentru dărâmările de statui, faptul că statuia lui Lincoln, care dăduse drepturi negrilor, a fost dărâmată pentru că era alb, altă vină nu are, această aberație absolută nu a fost condamnată de extrema stângă.
Avem o confruntare a ideologiilor tari, duse la extreme. Avem și o revenire a pornirilor fasciste, și această corectitudine politică prost înțeleasă și dusă la extreme. Cine trebuie să regleze dezbaterea? Intelectualii?
Întotdeauna am crezut că intelectualii sunt vinovați de toate. Cu cât înțelegi mai mult, cu atât ești mai responsabil pentru mai mult. Am avut o perioadă, prin 1988, când am avut o stare depresivă și când eram obsedată de două versuri pe care le scrisesem înainte și care au apărut apoi în Arhitectura valurilor: Pentru că sunt în stare să înțeleg, de tot ce înțeleg sunt vinovată. Asta e ideea.
Intelectualii trebuie să răspundă, pentru că ei înțeleg.
Problema este că s-a dat totul peste cap și binele este considerat rău și răul bine.
Ceea ce eu reproșez intelectualilor din Occident este faptul că nu există disidenți decât extrem de puțini și de neluați în seamă. În țările cu dictaturi au existat intelectuali care au intrat în închisoare. Acolo, când era vorba de viață și de moarte, au existat oameni care să spună Nu nebuniei, în timp ce în Occident nu există un Soljenițîn american, împotriva degradării tipului de societate liberă de acolo.
Formele de cenzură sunt altele, sunt insidioase, dar există o mișcare destul de puternică împotriva acestei corectitudini politice.
Sigur, nu este vorba de viață și de moarte, dar asta mi se pare și mai grav. Nu este vorba decât de marginalizare și, totuși, nu se petrece o reacție puternică.
De vină nu e și lipsa opțiunilor politice? Ați dat exemplul american. A fost destul de greu pentru intelectualii americani să îl susțină pe Donald Trump, care a confiscat acest mesaj anti-corectitudine politică.
Eu nu îl consider pe Donald Trump un exponent al binelui. Dimpotrivă, îl consider un exponent al degradării societății.
Faptul că un asemenea personaj a ajuns președinte și faptul că acum s-a ales între el și un alt personaj, care e clar că e cineva care poate schimba societatea în bine, nu e un lucru bun.
V-am întrebat astfel, pentru că Trump și-a asumat acest război contra corectitudinii politice, a confiscat acest mesaj și atunci a devenit dificil să te raliezi unei cauze confiscate de acesta.
Mă fascinează comparația între sisteme. Asta a fost problema patriotismului nostru în vremea lui Ceaușescu, ajunsesem să ne fie rușine să ne iubim țara, pentru că și-o iubea și Ceaușescu sau spunea că și-o iubește și degrada însăși noțiunea de dragoste de țară.
Vorbiți despre autocenzură. Aveți în carte această călătorie la Moscova, una dintre femeile pe care le cunoașteți acolo, Ludmila, se autodenunță că vreți să o vizitați. Îi este frică și se autodenunță, iar asta pune în mișcare sentimentul de compasiune. Vă e milă de ea. Libertatea ei fusese anihilată de tot, prin frică. Ce e frica, Ana Blandiana, și care e limita fricii?
Mi-e foarte greu să răspund. Ce pot spune e că nu avem dreptul, și am spus-o în mai multe rânduri după 1989, să îi condamnăm pe cei care au fost puși în situația de frică.
Un lucru e sigur: noi, cei care nu am fost în închisoare, nu avem dreptul să îi judecăm pe deținuții politici, chiar dacă unii dintre ei au fost transformați acolo în turnători, de exemplu.
Experimentul Pitești.
Mai e ceva. Nu cred că oamenilor trebuie să li se ceară să fie eroi. Cred că o societate în care trebuie să fii erou ca să fii liber e una rea, care distruge ființa umană. E clar că toți am trăit în frică.
De exemplu, eu, și eu așa cred că trebuie să fie toți scriitorii și mulți au și fost, aveam supapa descrierii a ceea ce se întâmplă.
Asta era răzbunarea noastră. Eu îmi amintesc ultima perioadă când am fost interzisă, după august 1988, și stătea o mașină în fața casei, eu stăteam în casă și scriam tot ce se întâmplă. Scriam Sertarul cu aplauze, în care treceam toată această experiență și uneori mă gândeam cu umor că, prin absurd, cu cât e mai rău, cu atât eu am mai multă materie primă.
Existau cazuri în care scriitorii, și eu am fost un astfel de scriitor, erau apărați de propriul lor prestigiu literar. Mi se pare onest să spun, atunci când mi se spune ce curajoasă am fost, că nu mi se pare că a fost ceva atât de extraordinar, pentru că Nicolae Ceaușescu nu își permitea să bage la închisoare un scriitor tradus și cunoscut. Ținea mult la imaginea lui în lume, ca să facă această prostie.
Mi-a fost mai mult frică de nebunia care creștea în jur și care ar fi putut să mă invadeze și pe mine, să cedez nervos.
E adevărat, pe de altă parte, că de-a lungul unor lungi perioade de nelibertate, oamenii se degradează în așa fel încât ajung să le fie frică de fleacuri.
Îmi amintesc, de exemplu, de una dintre marile mele descoperiri. Eu locuiesc lângă Radio și toată ziua mă întâlneam cu redactori. În ultima perioadă, mai ales în ianuarie, când erau zilele lui Ceaușescu și soției, era o nebunie și bieții redactori trebuiau să facă rost și să umple cele 24 de ore cu omagii.
A fost destul o singură dată, când mi-au cerut să îl laud pe Ceaușescu, să spun Nu, ca acela să se sperie nu numai că aude refuzul meu, ci și de faptul că ar trebui să îl transmită mai departe și să pățească ceva pentru că a trebuit să transmită ceva atât de teribil.
Drept care, în perioada următoare, după refuz, le era frică de mine, treceau pe celălalt trotuar, să nu pară cumva că erau complici cu mine. Asta era deja prea mult, era o degradare a celulei nervoase, care venea după câteva generații de frică.
Un mecanism care l-a făcut pe Oskar Pastior să se autodenunțe, în sens invers. Când a ajuns în Germania, a spus dintr-o răsuflare, ca într-o exorcizare, despre Securitate.
Exact. Dar ce personaj tragic și ce personaj extraordinar. L-am și cunoscut și era foarte impresionant și ca om. Din cartea Hertei Muller, care este cartea propriei lui experiențe, chiar cartea lui, se vede cum a spus totul clar și cu o mare finețe. Din literatura lui ermetică, reținuse numai finețea detaliului. Extraordinar personaj.