O dezbatere largă privind viitorul Europei (Uniunii Europene) a fost demarată în mod oficial la 9 mai.
În fapt, discuții ample în acest sens se desfășoară de mai mult timp și sunt reflectate în documente și analize ale Comisiei Europene, ale Parlamentului European, de dezbateri în Consiliul European.
Există studii cu notorietate (Raportul Sapir, Raportul Monti), nu de ieri de azi, care au pus în lumină insuficiențe majore ale construcției europene.
Fie că este vorba despre “democratizarea’’ procesului decizional (se vorbește de ani buni de un “deficit democratic” în UE, ce a fost vizibil în criza datoriilor suverane din zona euro), fie că avem în vedere politici publice ce antedatează criză financiară izbucnită în 2008.
O notă dominantă a conferinței de acum privește implicarea cetățenilor, ascultarea lor cât mai adâncă și extinsă, în prefigurarea viitorului Uniuii Europene.
Temeiul este lesne de înțeles: UE trebuie să livreze, să împlinească mai bine așteptările cetățenilor și pentru așa ceva, vocea acestora trebuie să se facă auzită – așa cum este firesc într-o democrație.
În Uniune, în noianul de momente foarte complicate din ultimele două decenii, procesul decizional a avut un curs dictat de aranjamente instituționale mai mult sau mai puțin eficiente și de rațiuni ce au fost percepute, nu arareori, ca nefiind în concordanță cu opțiuni ale unor state membre vizate direct de decizii importante.
Cazurile unor programe de ajustare economică după 2009 sunt bine cunoscute, cu reproșuri adresate echipelor “Troika” (CE, FMI, BCE) trimise în diverse țări.
Pandemia, amenințarea existențială a schimbărilor climatice, noi tehnologii ce induc schimbări profunde în economie/societate (în piață muncii), problema sanitară (a sănătății publice), nevoia de incluziune socială, demografia, imigrația, considerente geopolitice privind locul UE în competiția economică, tehnologică și militară globală, nevoia de reforme în zona euro (relația între reducerea de riscuri și partajarea riscurilor/risk-sharing), reforma regulilor fiscale în UE, riscurile informatice și cyberfare și, nu în cele din urmă, apărarea democrației au ridicat mult ștacheta dezbaterii.
Această dezbatere amplă implică instituții europene cheie (Parlamentul European, Consiliul European, Comisia Europeană), organizații civice, sindicale și patronale, grupuri de experți etc. Și BCE este implicată în acest proces. Au fost create numeroase forumuri și platforme prin intermediul cărora cetățeni ai UE pot exprima puncte de vedere.
Dar pentru ca dezbaterea să aibă finalitate concretă, să fie productivă, este necesar ca idei majore, direcții de acțiune să se coaguleze, să fie clare; altminteri există riscul ca demersul, cel puțin pe partea dezbaterii publice, să capete accente de zgomot și neînțelegere, de confuzie, “cacofonie”. Este de remarcat că tot angrenajul este stufos, multidirecțional, greu de coordonat, armonizat.
În această dezbatere nu au cum să lipsească interesele statelor membre ale UE, care posedă alonje economice și politice/diplomatice diferite, între care există discrepanțe de dezvoltare economică considerabile și care au interese specifice – evidentiabile pe axa Vest-Est, Nord - Sud, în diverse constelații.
O temă ce nu va lipsi în acest context este “autonomia strategică” a UE, așa cum este imaginată, de pildă, la Paris și Berlin și care are mai multe dimensiuni – economică, tehnologică, militară. Relația transtlantică (cu SUA) este de subliniat aici.
Pericolul populismului
În timp ce dialogul cât mai larg este necesar, în ultimă instanță diferența o vor face politicile publice, calitatea lor. Ca să dau o temă de meditație: populismul nu este rodul, în principal, al neascultării cetățenilor, ci al unor politici publice defectuoase.
Dar el are rădăcini și în aroganță, trufia și miopia unor elite, în credința oarbă în politici publice unilaterale, eronate.
Pe de altă parte, populismul articulat în politici publice poate crea mai multe probleme construcției europene și guvernanţei publice în statele membre, poate aduce necazuri tot mai mari.
Pentru ca UE să aibă un viitor mai bun, care să satisfacă așteptări de sustenabilitate ecologică, economică și socială, de echitate și incluziune, este nevoie ca politicile publice imaginate de experți și, mai ales, de cei care iau deciziile să fie bune, să nu fie prizoniere ale unor paradigme greșite și clișee false.
Totodată, să nu divorțeze de raționalitate. Cum o face, de pildă, teza că, date fiind circumstanțe foarte complicate și rate de dobânzi relativ joase în ultimii ani, contează mai puțin dimensiunea datoriilor publice și a deficitelor – și care, cum spune Nouă Teorie Monetară (New Monetary Theory), ar putea fi finanțate și prin tipărire de bani.
Este de repetat, populismul a fost stimulat și pentru că politici publice (gândite la nivel național și la Bruxelles) au fost defectuoase.
Să ne gândim la încurajarea financializarii economiilor și deficitul de reglementare (nu numai în industria financiară), la lipsa de politici industriale (nota bene: Planul european de redresare și reziliența -NGEU- de acum este politică industrială), tolerarea paradisurilor fiscale (inclusiv în UE), o piață unică, care nu este un “level playing field”, teza că nu contează distribuția veniturilor în dinamici economice (supralicitarea efectelor trickle-down), ignorarea riscurilor pe piețe financiare non-bancare, prociclicitatea unor politici bugetare și monetare, puterea unor grupuri de interese care au “capturat” actul decizional la nivel public etc.
Fără politici publice luminate și eficace, ascensiunea populismului, de dreapta și/sau de stânga, nu va putea fi potolită. Viitorul democrației, a ceea ce numim democrație liberală, depinde de politici publice care să lucreze pentru cât mai mulți cetățeni, să fie corecte în sens profund - economic, social și politic.
Este drept că alegerile de politică (ca policy) nu sunt ușoare, date fiind numeroase obiective/deziderate, adesea greu conciliabile și, mai ales, presiunea extraordinară reprezentată de exigențele trecerii la un alt regim de producție și consum de energie pentru a combate schimbările de climă.
Dar un drum optim poate fi găsit, dacă avem mințile deschise și pragmatice. Și dacă există solidaritate în Uniune.
Dacă se vorbește despre viitorul UE, argumentul că nu se poate îndrăzni prea mult întrucât nu este realist să credem că se poate umblă la tratate sună a ceea ce englezii numesc “self-serving argument”. Dacă este necesar pentru a fortifica UE, trebuie umblat și la tratate.
Este de-a dreptul ilar să gândim viitorul Uniunii în logica unor pași mărunți, insesizabili, a unor compromisuri ce pot bloca progrese adevărate. Dacă va fi așa, Conferința va fi mai mult un exercițiu de imagine.
Crearea NGEU și alte programe arată că sunt destui lideri politici care înțeleg ce vremuri trăim și nevoia de reforme în UE. Tot cum încearcă și administrația Biden în SUA.
Citeşte şi articolul eurodeputatului Iuliu Winkler pe aceeaşi temă: Începe dezbaterea despre viitorul Europei. Românii trebuie să se facă auziţi