Cristian Diaconescu este unul dintre oamenii profund atașaţi valorilor democratice și occidentale, în fibră, nu în declarații. A-i atribui simpatii extremiste diplomatului român cu probabil cele mai înalte conexiuni personale în marile cancelarii occidentale, inclusiv în SUA, este o nerozie.
Asta nu înseamnă că dl Diaconescu nu a greșit. Nu, a greșit repetat, un lung șir de erori care îl duc spre deznodământul congresului de sâmbăta al partidului care nu mai există.
Greșeala punctuală, în chestiunea AUR – George Simion, este că a încercat, printr-o mișcare absolut atipică și contrară convingerilor domniei sale, să păstreze un soi de control asupra unui partid defunct, oferindu-i ceea ce știa că își dorește fără nazuri principiale – statutul de partid parlamentar și deci o altă platformă de pe care să facă aranajamente pentru funcții și contracte. Indubitabil, o eroare.
PMP a fost cadoul de tip breloc la poșetă făcut de cel care, fără teribila slăbiciune care a generat și acest cadou, ar putut să-și îndeplinească mandatul de om de stat la nivelul potențialului său politic imens.
Niciodată PMP nu a depășit acest statut de breloc la poșetă, indifierent câți naivi au crezut că el putea să devină un vehicul reformist.
În spatele unor autentice valori păcălite temporar de personalitatea liderului creator, s-a înghesuit în PMP o faună de fripturiști, canalii, oportuniști, trădători, pe calibrul poșetei.
Liderul creator s-a topit ca un cub de gheață într-un pahar de tărie. Valorile au cam plecat, iar Cristian Diaconescu a crezut că se mai poate face ceva cu restul și a acceptat poziția de fațadă în spatele căreia fauna a început fojgăială pentru lipirea de un loc cu viitor.
Deși nu a mai intrat în Parlament, PMP mai are o zestre de împărțit. Un șir de fripturisti se bat deja pentru ceea ce ei speră că va fi postul pe care ar urma să-l lase liber Traian Băsescu, dacă va fi găsit colaborator al Securității și ar demisiona din PE. Pielea ursului din pădure. Cândva lider maxim, Traian Băsescu a ajuns cadavrul politic în jurul căruia ulii se învârt flămânzi. Teribil final!
Mai sunt 50 posturi de primari, 2.000 de consilieri locuri și statutul de partid europarlamentar. O parte a negociat fuziunea cu PNL și s-a lăsat cu nervi și demisii când dl Diaconescu a spart jocul. Altă parte e cu cozile îmbârligate, adesea la vedere, cu PSD. Altă parte, organizațiile București, Buzău și Bistrița, se pare că a trecut de facto deja la AUR.
Ce a vrut George Simion să obțină? Aleșii locali pe care AUR nu îi are oficial, statutul extern și credibilitatea lui Cristian Diaconescu, fără să înțeleagă în limitarea lui, că numai bine această asociere exact credibilitatea o va leza.
Dl Diaconescu a încercat să ofere un soi de perspectivă pragmatică de resurecție, pe măsura așteptărilor și a blaturilor deja făcute, unui partid mort demult căruia nu i-a rămas decât să-și scoată la licitație zestrea.
Dar eroarea dlui Diaconescu este chiar mai profundă. A crezut că un partid se poate conduce cu o ținută, cu anvergură intelectuală, când în România partidele sunt conduse de înfrățiri gregare de șpriț sau afaceri.
Mai grav este că dl Diaconescu a crezut în loialitatea față de persoane care nu meritau, o loialitate care l-a împins la greșeli. Meciul domniei sale cu politica mă tem că a fost pierdut în ziua când a acceptat să mai dea o șansă celor care l-au folosit și apoi trădat în văzul lumii întregi. Restul au devenit detalii.
Din punctul meu de vedere, dl Diaconescu rămâne un interlocutor relevant și competent pe teme și despre lumi complet inaccesibile imensei majorități a clasei politice.
Cât despre PMP, un singur lucru rămâne totuși interesant, subvenția pe care continua să o încaseze din bani publici și buzunarele în care ea se va scurge.