Un secol de la nașterea regelui Mihai

victor.pitigoi
Senior Editor
“A fura idei de la cineva este plagiat. A le fura de la mai mulți este cercetare” (Murphy)

Dacă ar mai fi trăit astăzi, regele Mihai s-ar fi putut bucura de împlinirea a 100 ani de la naștere. S-a născut de sfântul Dumitru, la 25 octombrie 1921, la Sinaia. Era fiul principelui Carol și al prințesei Elena a Greciei.

Vreo șase ani mai târziu, în 20 iulie 1927, se stingea din viață bunicul său, regele Ferdinand. Nepotul Mihai devenea rege, după ce tatăl său fusese dezmoștenit de familia regală și exclus de la succesiunea la tron.

Copilul Mihai a fost încoronat rege, dar în țară începea să se afirme un curent de repunere în drepturi a lui Carol și așezarea sa pe tron. Erau germenii unei viitoare lovituri de stat, pe care degeaba a încercat s-o tempereze influenta regină Maria.

Conform memoriilor prințului Mhiai Studza, viitor ministru de Externe, regina s-ar fi pronunțat atunci cam așa, în maniera sa lapidară și concisă: „Voi îl vreți pe Carol rege. Într-o zi poate îl veți avea. Să vă ferească, însă, Dumnezeu de acea zi!”.

Profeticele cuvinte regale s-au adeverit.

„Acea zi” a sosit la 30 iunie 1930, când prințul Carol, cu acceptul și susținerea prim ministrului Iuliu Maniu, a zburat incognito de la Paris la Cluj, de acolo, tot cu maximă discreție, la București, iar aici s-a prezentat oficial la Palatul Regal:  de astăzi, eu sunt rege. Totul fusese pregătit în secret de guvern.

Pe scurt, tatăl și-a detronat fiul, ca să-i ia locul. Tânărul rege Mihai nu împlinise nouă ani. În interviul acordat prin anii ‘90 scriitorului Mircea Ciobanu, regele relata că momentul i-a rămas întipărit adânc în memorie. În palat era o agitație neobișnuită. Lui, copilului-rege, nu i se dădea nicio explicație, dar era suficient ca să observe că se petrec lucruri grave, întrucât „mama nu se mișca de la fereastră și plângea lângă draperie”.

A urmat un Te Deum la Patriarhie și încoronarea solemnă, în sala tronului din Palatul Regal. Fostului rege Mihai, noul rege Carol al II-lea i-a acordat titlul princiar de „Mare Voievod de Alba Iulia”, aș zice ceva confuz, numai așa,  ca să nu rămână el mofluz.

Dar profeția reginei Maria amintea de o pedeapsă divină: „Să vă ferească Dumnezeu de acea zi!”. Dumnezeu a lovit greu domnia, forțându-i sfârșitul, aproape tragic. Slăbiciunile unei domnii fixate mai mult pe interesele Palatului și ale camarilei, decât pe ale țării și-au spus cuvântul.

Pe fondul unui nou război deja declanșat în Europa, vecinii noștri au pretins și au obținut cedarea fără luptă, fără tratative sau negocieri a unor largi teritorii din suprafața țării. Carol n-a putut rezista rușinii, dar și presiunii străzii, și a abdicat în favoarea fiului Mihai, care devenea pentru a doua oară rege, la 6 septembrie 1940, în vârstă de nici 19 ani.

În anii războiului, regele a fost ținut în umbră de prim ministrul Ion Antonescu, după ce acesta a uzurpat o bună parte din prerogativele regale. Abia în partea a doua a războiului, când trupele sovietice ocupaseră Bucovina și călcau deja cu cizma lor pământul Moldovei, politicienii au dat curs unei intenții de complot, inițiată cu câteva luni în urmă, dar nematerializată, de teama serviciilor de spionaj germane.

În acea zi de 23 august 1944, când se zămisliseră condițiile pentru arestarea mareșalului Antonescu și a întregului său guvern, nimeni din complotiști nu se afla la Palat. Tânărul rege Mihai, de nici 22 de ani, s-a văzut singur și singur a gestionat poate cea mai ciudată lovitură de palat din istorie: a demis și arestat guvernul țării, fără să aibă alături nici  măcar câteva personaliăți reprezentative, cu care să formeze un nou Guvern.

Nu-l avea lângă el decât pe generalul Constantn Sănătescu, Mareșalul Palatului. Acesta consemnează în memoriile sale că regele i-ar fi spus: „Nu avem dreptul să părăsim lupta. Avem doar dreptul să luptăm cu ce avem”.

În interviul acordat scriitorului Buzatu, regele Mihai relata că a hotărât să-l numească prim ministru chiar pe Sănătescu, întrucât nu avea pe atcineva. Șefii „conspirației” erau de negăsit, așa că regele i-a numit miniștri fără portofoliu, ca să nu poată spune că au fost neglijați sau uitați.

Mult mai târziu, spre noapte, a apărut: președintele Partidului Comunist Lucrețiu Pătrășcanu, iar și mai târziu ceilalți șefi de partide: Maniu, Brătianu, Constantin Titel-Petrescu. Auziseră că au fost evenimente fără dânșii la Palat și au venit să constate că lovitura de stat, pregătită cu migală de ei, a executat-o regele singur.

Azi ne întrebăm; pe ce a contat regele, într-o acțiune atât de riscantă? Răspunusul îl dă, în memoriile sale, generalul Constantin Sănătescu, numit atunci prim ministru. Regele conta pe faptul că el este „capul oștirii”, deci armata va trebui să i se subordoneze, chiar și călcând peste ordinele mareșalului.

Dar armata era obosită, nimeni  nu mai avea încredere în ajutorul aliatului german, toți își plângeau rudele și prietenii pieriți în răsboi. În subconștientul ei, oastea îi era ostilă lui Antonescu.

Dar comandanții? Dar generalii, dar cei mai apropiați colaboratori ai mareșelului? Pentru a-i testa pe aceștia și a-i câștiga, regele a emis decretul de demitere a guvernului și de numire a noului Executiv, condus de Sănătescu. Cu această hârtie în buzunar, l-a trimis pe noul premier la Marele Stat Major. În cazul când comandanții vor cupla, partida este definitiv câștigată. Altfel, nu se știe ce va fi.

Marele Stat Major al Armatei era, ca și azi, în strada Știrbei Vodă, la zece minute mers pe jos de la Palat. Sănătescu a preferat mersul pe jos. O mișcare cu mașina putea atrage atenția serviciilor germane. Acolo s-a înfățișat el comandantului adjunct (titularul plecase pe front), prezentându-i decretul regal.

Răspunsul a fost salutul militar reglementar, însoțit de următoarele cuvinte ”Să trăiți, domnule prim ministru, sunt la ordinele dumnavoastră”.

În amintirile sale, generalul Sănătescu apreciază că aceste simple cuvinte punctează succesul actului de la 23 august 1944 și întoarcerea războiului de partea Aliaților. Altfel, puciștii ar fi plătit cu viața, iar țara ar fi fost trecută prin foc și și sabie, călcată de neîndurătoarea cizmă sovietică.

Acea noapte, gestionată magistral de un rege tânăr, înamat doar cu înțelepciunea lui și cu o educație regală, este apreciată de istorici a fi una din cele mai îndrăznețe fapte ale unui rege tânăr și necălit în lupte.

Din păcate, regele n-a putut gusta din plin roadele măreței sale fapte. După trei ani, a fost nevoit să abdice. A urmat exilul, un exil unic în felul său pentru un rege dușmănit de mulți și neajutat de nimeni, decât numai de soția sa – căci se căsătorise între timp – și de regina-mamă Elena, care i-a fost alături în al său exil.

A avut șansa să fie pasionat din copilărie de mecanică. L-au interesat motoarele de automobil și de avion. Obținuse, în țară fiind, licența de zbor, era pregătit pentru orice tip de avion. Așa a ajuns să exercite multă vreme o periculoasă profesie: pilot de încercare.

Periculoasă? La această întrebare, regele i-a răspuns lui Mircea Ciobanu: deloc. Poate fi periculoasă pentru alții. Dar pentru el, fostul rege, mecanica era un hobby și pilotajul o pasiune. Nu pleca în cursă, până nu revizuia personal și în detaliu motorul avionului său. În aer, se simțea sigur pe motorul revizuit cu mâna sa.

Așa zisa revoluție din 1989 a însemnat schimbarea momenklaturiștilor de ieri, deveniți nomenklaturiștii de astăzi. Prezența monarhului era penru ei ca un cui în pantof. Noii veniți știau că „democrația” lor nu avea cum mulțumi oamenii. Se temeau că opinia publică ar putea ridica pe val opțiunea monarhică.

Clamau drepturile și libertățile cetățenești, dar făceau totul ca să discrediteze persoana regală, s-o îndepărteze de România și de români, s-o țină departe de țară. Pe scurt, drepturile și libertățile cetățenești nu erau valabile, în optica lor, și pentru fostul suveran.

Au permis acea imagine jenantă a fostului rege lăsat singur pe aeroport, cu valiza în mână, atunci când i-au interzis prima dată intrarea în țară. L-au obstrucționat și ulterior, oprindu-l din drumul spre Curtea de Argeș, unde mergea să se roage la mormântul bunicilor săi.

În sfârșit, nomenklaturiștii  nu s-au mai ferit de „pericol”, abia când regele a intrat în anii senectuții. L-au socotit inofensiv. Au organizat o ședință festivă a Parlamentului, dedicată fostului suveran, care avea „dreptul” să-și petreacă zilele în proprietatea sa de la Săvârșin. Avea dreptul, dar nu mai avea puteri.

Ultimii ani și i-a petrecut în Elveția, de unde s-a întors într-un târziu numai pentru ca să fie așezat la Curtea de Argeș, lângă devotata soție și alături cu iluștrii săi predecesori,. Acolo și-a dorit.

Fie-i țărâna ușoară.


În fiecare zi scriem pentru tine. Dacă te simți informat corect și ești mulțumit, dă-ne un like. 👇