Donald Trump pare că se pregătește, pur și simplu, să plece de la masa jocului. Și le transmite aliaților SUA – care nu s-au alăturat războiului său cu Iranul, pentru că nu au fost anunțați din timp, nu și l-au dorit și au considerat că încalcă dreptul internațional – că vor rămâne să suporte consecințele.
„Duceți-vă și luați-vă singuri petrolul”, a scris el marți pe Truth Social, cu puțin timp înainte ca surse CNN să spună că administrația americană nu poate garanta restabilirea libertății de navigație prin Strâmtoarea Ormuz, înainte de a declara misiunea încheiată.
Mai târziu, Trump a estimat că războiul se va „termina” în două-trei săptămâni. „Ce se întâmplă în strâmtoare nu va mai avea nimic de-a face cu noi”, le-a spus el reporterilor, în Biroul Oval.
Iranul a folosit acest punct strategic de la intrarea în Golful Persic pentru a bloca aprovizionarea vitală cu petrol și pentru a ține practic economia globală ostatică. Dacă războiul se încheie cu Teheranul păstrând controlul asupra acestei rute maritime critice, Iranul va putea revendica o victorie strategică, scrie CNN.
Pe fondul tot mai multor semnale că Trump vrea să pună capăt războiului, oficialii americani par să pregătească și o acoperire retorică pentru a-i permite să declare victoria fără să repare efectele conflictului. Secretarul Apărării, Pete Hegseth, a susținut marți că SUA au obținut „schimbarea regimului” în Iran, deși țara este în continuare condusă de aceiași radicali islamiști represivi, ostili Americii.
Ultimele încercări ale administrației de a redefini succesul reflectă mai degrabă opțiunile neplăcute din fața lui Trump, la mai bine de o lună de la începutul războiului, și presiunea tot mai mare a termenului de patru până la șase săptămâni pe care oficialii l-au fixat pentru durata lui, se mai arată în analiza CNN.
Aceste repoziționări vin după ce președintele a susținut că au loc discuții „productive” cu Iranul, deși oficialii de la Teheran neagă acest lucru și nu există nicio dovadă publică de progres diplomatic.
Trump are și motive interne puternice să oprească războiul înainte ca acesta să provoace și mai multă durere economică americanilor, deja obosiți de prețuri mari. În condițiile în care benzina a ajuns miercuri la un preț mediu de 4,06 dolari pe galon, un nou sondaj CNN realizat de SSRS arată că rata sa de aprobare pe economie a coborât la 31%.
Dar încheierea războiului în condițiile în care Iranul controlează Strâmtoarea Ormuz ar fi percepută internațional ca o înfrângere strategică a Statelor Unite.
Iranul ar revendica, aproape sigur, victoria și ar putea considera că și-a refăcut capacitatea de descurajare împotriva unor viitoare atacuri.
În plus, ar putea încerca să-și monetizeze noua poziție, impunând taxe petrolierelor care tranzitează ruta. Asta i-ar aduce venituri pentru refacerea programelor militare, de rachete și poate chiar nucleare, lovite de atacurile SUA și Israelului.
Toate acestea ar pune la încercare abilitatea lui Trump de a transforma aproape orice într-o victorie de imagine, mai scrie CNN.
Cu toate acestea, pentru președinte ar putea fi totuși un deznodământ preferabil, pentru că orice tentativă de a redeschide strâmtoarea prin forță ar risca pierderi grele pentru SUA și ar prelungi războiul într-un mod care i-ar eroda și mai mult autoritatea politică deja slăbită pe plan intern.
Trump nu poate fugi de consecințele propriilor decizii
O retragere ar putea lăsa în urmă haos. Dar ar fi în linie cu metoda lui Trump, care, în practică, s-a dovedit mai eficientă în demolarea ordinii existente decât în construirea uneia noi.
Ar extinde și logica doctrinei „America First”, potrivit căreia Statele Unite trebuie să acționeze strict în limitele interesului lor național imediat. În plus, ar satisface resentimentul lui Trump față de aliații NATO, pe care îi consideră profitori ai garanțiilor de securitate oferite de SUA.
Problema este că America nu există într-un vid, oricât ar sugera retorica lui Trump acest lucru. El ar avea dificultăți să fugă de reverberațiile economice și politice ale unei situații în care strâmtoarea rămâne sub controlul unui Iran revigorat. Trump poate crea o narațiune politică pentru a-și justifica ieșirea din război, dar piețele vor fi mult mai greu de convins.
„Chiar dacă Statele Unite sunt cel mai mare producător de petrol din lume, asta nu îi protejează pe consumatorii americani de prețurile petrolului, pentru că prețurile sunt globale”, a explicat Rosemary Kelanic, directoarea programului de studii pentru Orientul Mijlociu la think tank-ul Defense Priorities, într-o intervenție la CNN International. „Așa că toată lumea din Statele Unite și toată lumea din lume este afectată de acest șoc de ofertă.”
Lovitura economică riscă să împingă lumea spre o recesiune globală care s-ar întoarce inevitabil și asupra SUA, posibil chiar cu câteva luni înainte de alegerile de la jumătatea mandatului, în care democrații speră să obțină un rezultat puternic și să limiteze puterea lui Trump în al doilea mandat.
Mai larg, consecințele războiului cu Iranul amenință să producă și o ruptură și mai adâncă în alianța transatlantică.
Asta nu ar face decât să întărească ideea, deja tot mai prezentă în Europa și în rândul a ceea ce premierul canadian Mark Carney numește „puterile de mijloc”, că aceste state trebuie să investească mai mult în propriile armate, pentru că umbrela de securitate americană construită după Al Doilea Război Mondial a devenit nesigură.
Semnalele de alarmă au sunat în toată Europa după ce secretarul de stat Marco Rubio, unul dintre cei mai pro-NATO membri ai cercului apropiat al lui Trump, a spus pentru Al Jazeera că reacția aliaților la război a fost „foarte dezamăgitoare” și a sugerat că Trump va „reexamina” angajamentele SUA față de ei după încheierea conflictului.
Cum ar putea plăti Europa prețul
Liderii aliați învață, în epoca imprevizibilă a lui Trump, că nu se mai pot baza pe garanțiile de securitate americane, din moment ce președintele SUA pare dispus să le condiționeze de sprijinul necondiționat pentru deciziile sale.
Trump i-a pus pe liderii europeni într-o situație aproape imposibilă. Un an de atacuri verbale la adresa aliaților - de la cererile ca Danemarca să cedeze Groenlanda, la ofensivele tarifare și disprețul față de sacrificiile făcute de aliații Americii în războaiele de după 11 septembrie - a redus drastic spațiul politic în care acești lideri l-ar fi putut ajuta fără să-și compromită propriile cariere.
Dar faptul că au stat deoparte nu îi va scuti de costurile războiului.
Prețurile mari la energie și inflația în creștere amenință să strivească economii deja fragile și să provoace reacții politice dure din partea electoratului împotriva unor guverne centriste deja slăbite în Europa.
În unele state ale Uniunii Europene se vorbește deja despre raționalizarea benzinei și motorinei. În plus, pe continent există temeri că o eventuală prăbușire a autorității centrale la Teheran ar putea declanșa un nou val masiv de refugiați către frontierele europene, punând din nou presiune pe linii de falie fiscale, sociale și culturale.
Și nu este credibil nici că aceste țări ar putea pur și simplu - cum le spune Trump - „să își ia singure petrolul”.
Războiul a scos la lumină cât de mult au fost reduse capacitățile militare europene. Marinei britanice i-au trebuit câteva săptămâni pentru a trimite în largul Ciprului un distrugător anti-rachetă care să protejeze activele britanice.
Franța a reușit să trimită un grup naval cu portavion pentru a-și apăra interesele și pe cele ale aliaților săi din Orientul Mijlociu.
Dar fără sprijin american, puterile NATO nu au nicio șansă reală să redeschidă și să mențină deschisă Strâmtoarea Ormuz. Chiar și puternica marină americană consideră în acest moment că este prea periculos să opereze în raza dronelor și rachetelor iraniene.
Ca întotdeauna cu Trump, este înțelept să nu iei tot ce spune la valoarea nominală. Indiciile că SUA ar putea pur și simplu să iasă din război au venit la o zi după ce el amenințase că va distruge centrale electrice și chiar instalații de desalinizare din Iran, într-o escaladare violentă, dacă Teheranul nu îi acceptă condițiile de pace.
Ieșirile sale publice sunt uneori și un instrument de presiune menit să forțeze mâna unor parteneri mai slabi. Marco Rubio a lăsat să se înțeleagă că și acum ar putea fi vorba despre asta, când a spus vineri că „țările din Asia și din întreaga lume au mult de pierdut și ar trebui să contribuie substanțial” la un efort de redeschidere a Strâmtorii Ormuz.
Poate că nu există o ieșire clară pentru Iran și SUA. Dar poate că există una pentru aliații americani în confruntarea lor cu Trump. Europa are totuși anumite resurse utile. Unele state dețin capabilități de deminare navală pe care SUA nu le au. Franța a spus că ar fi dispusă să participe, alături de alte marine, la o misiune internațională de protejare a transportului maritim prin strâmtoare, dar numai după încetarea luptelor.
SUA par însă să ceară mai mult. Numai că în Europa nu există apetit pentru a fi atrasă într-un nou război american în Orientul Mijlociu, unul pe care criticii îl consideră construit pe o justificare discutabilă și fără un plan credibil pentru o situație mai bună după încetarea luptelor.
Dar această poziție nu îi va scuti pe aliați de efectele conflictului - o realitate care pare să devină una dintre trăsăturile definitorii ale celui de-al doilea mandat al lui Trump.
Sute de milioane de oameni, din Asia până în Europa și din Africa până în Orientul Mijlociu, nu au votat pentru el și nu au niciun cuvânt de spus în privința deciziilor sale.
Dar deciziile lui le schimbă viețile în mod profund, oricum.