Internetul „tinereții noastre”, bazat pe principii idealiste și prea puțin orientat spre profit, nu mai există; de aceea, nostalgicii greșesc încercând a-l apăra.
În evoluția sa organică, Internetul a atins criza vârstei mijlocii și are nevoie disperată să meargă la terapie.
Internetul, un bun public
Dintre toate analizele pe care le-am citit recent, mi-a plăcut mult observația lui Nikki Usher, conferențiar în științele comunicării la Universitatea San Diego, că Internetul trece printr-o criză a vârstei mijlocii: „Mulți dintre noi, care am crescut odată cu Internetul, suntem acum de vârstă mijlocie și avem suficientă experiență cu acesta pentru a ști ce merge bine și ce merge prost. Și, ca în orice criză de vârstă mijlocie, Internetul poate spirala în abis, continuându-și propria cale autodistructivă, sau putem profita de moment pentru a construi un internet mai bun bazat pe principiul esențial că Internetul ne aparține tuturor.”
La ce se referă profesorul Usher când spune că Internetul ne aparține tuturor? Pe de o parte, aș invoca faptul că rolul platformelor care furnizează servicii bazate pe Internet a sporit gradual în societate. Am ajuns în stadiul în care acestea furnizează servicii și produse esențiale în dezvoltarea a numeroase sectoare economice și acționează ca suport sau ca intermediar între companii/organizații și publicurile acestora.
Pe de altă parte, platformele digitale furnizează infrastructura critică de comunicare și informare dintr-o societate și au ajuns, astfel, un tip de bunuri publice, servicii esențiale, dacă doriți, precum accesul la electricitate, gaze, transportul public.
Nu putem să trăim într-o lume fără Internet
Dacă vi se pare o comparație exagerată, faceți un exercițiu de imaginație în care scoateți complet Internetul din ecuația vieții cotidiene; serviciile bazate pe Internet sunt atât de puternic integrate în toate aspectele vieții noastre, încât ar fi extrem de greu și ineficient să găsim alternative 100% offline pentru activitățile care presupuneau să avem o conexiune online.
Soluțiile alternative la email, de exemplu, nu au nici pe departe aceeași viteză și utilitate practică. Orientarea după o hartă fizică, când suntem la volan, este mult mai dificilă decât dacă accesăm Google Maps.
Să revenim la conversații telefonice cu rudele din străinătate, fără a le putea vedea pe camera video, este cu siguranță mai puțin satisfăcător.
Pentru studentul de astăzi, invitația de a merge la bibliotecă pentru a afla definiția unui concept, a face efortul de a identifica volumul în care se află răspunsul și apoi de a găsi pagina unde se află definiția în cauză fără a folosi „Google search” pare desprinsă din preistorie.
Prin urmare, ne-am obișnuit cu ideea că Internetul este un bun al nostru, al tuturor, preferabil gratuit și extrem de liber. În această cheie explică și profesorul Usher valul de revoltă legat de achiziția Twitter de către Elon Musk și schimbarea implicită de politică a companiei.
Nemulțumirea derivă din impresia că vine cineva și „strică” Twitter-ul nostru, pe care ne bazăm, pe care îl iubim și despre care uităm că este, în fond, o afacere privată, transferabilă oricând unui nou proprietar care poate dispune de proprietatea sa cum dorește.
Cu Internetul la tratament
Tocmai fiindcă Internetul și serviciile digitale aferente sunt bunuri publice, trebuie găsite soluții de reglementare pentru a preveni abuzurile din partea companiilor de tehnologie cu putere de monopol, și pentru a proteja drepturile cetățenilor digitali.
Așa cum se arată și în preambulul Pachetului legislativ pentru piețele și serviciile digitale, „Digitalizarea accelerată a societății și a economiei a creat o situație în care câteva platforme mari controlează ecosisteme importante din economia digitală. Ei au apărut ca gatekeeperi pe piețele digitale, cu puterea de a acționa ca factori privați de reglementare. Aceste reguli duc uneori la condiții inechitabile pentru întreprinderile care folosesc aceste platforme și mai puține opțiuni pentru consumatori.”
Cu alte cuvinte, este nevoie de terapie pentru un internet aflat la vârsta mijlocie, când și-a pierdut puțin busola, s-a îndepărtat mult de scopurile sale inițiale și se manifestă mai degrabă ca într-un nou Vest Sălbatic.
Infrastructură-intervenții-indivizi
Persistă, însă, o sumă de necunoscute despre mecanismele și resorturile interne ale platformelor digitale. Persistența acestor necunoscute care îngreunează formularea de reglementări în domeniu, precum și elaborarea unor mecanisme de implementare care să fie echitabile și eficiente. Este vorba despre „cei trei <<i>>” menționați de către Mark Scott în newsletterul Politico, “The Digital Bridge”:
- Infrastructura. Există foarte puține informații publice despre modul în care platformele digitale se organizează la nivelul resurselor umane. De exemplu, care este componența și profilul echipelor care se ocupă de monitorizare? Câte persoane sunt însărcinate cu asigurarea securității și integrității serviciilor? Cine se asigură că programele de inteligență artificială sunt dezvoltate în mod etic? Cât de competente sunt aceste persoane pe mâna cărora ne încredințăm date sensibile? Liderii companiilor de tehnologie au profiluri publice, dar modul în care funcționează echipele din subordine rămâne netransparent.
- Intervențiile. La nivel declarativ, platformele iau măsuri pentru a elimina conținutul ilegal, instigator la ură, dezinformarea sau exploatarea abuzivă a datelor utilizatorilor. Dar trebuie să le credem pe cuvânt. Până și rapoartele solicitate de către Comisia Europeană privind respectarea Codului de bune practici prezintă numeroase lacune și denotă o aplicare neuniformă a regulilor în statele membre. Terții au foarte puține uși deschise pentru a face verificări independente. Comunitatea de cercetare e nevoită să lucreze cu date parțiale și nu poate evalua cu certitudine dacă aceste măsuri îmbunătățesc în mod real experiențele online ale utilizatorilor, nici nu poate identifica zonele în care măsurile s-au dovedit insuficiente.
- Indivizii. Scopul final al inițiativelor de reglementare este de a crește capacitatea utilizatorilor de a lua decizii conștiente în mediul digital și de a înțelege cum funcționează platformele digitale: modul de operare al algoritmilor, modul în care sunt targetați cu mesaje publicitare, cum le sunt protejate datele personale, care sunt semnele unor potențiale abuzuri ale serviciilor digitale (de exemplu, dacă sunt ținta unei campanii de dezinformare). Pentru a atinge acest obiectiv, nu este suficientă edificarea unui cadru de reglementare. Se impune un efort social masiv, care să implice educarea publicului în contexte formale și informale și la toate vârstele; cu alte cuvinte, necesită programe extinse de alfabetizare media.
În concluzie, pledez pentru înțelegerea inițiativelor de reglementare a mediului digital nu ca niște tentative de limitare a libertății Internetului, ci ca o modalitate de a preveni abuzurile, de a elimina disfuncțiile și de asigura a unui mediu digital echitabil, sigur și agreabil. Internetul „tinereții noastre”, bazat pe principii idealiste și prea puțin orientat spre profit, nu mai există; de aceea, nostalgicii greșesc încercând a-l apăra.
În evoluția sa organică, Internetul a atins criza vârstei mijlocii și are nevoie disperată să meargă la terapie.