Tânărul Ceaușescu. Interviu cu Andy Lupu, realizatorul unui film despre drumul către puterea absolută

Nu e ușor să-ți asumi să faci un lung metraj despre tinerețea unui dictator care a marcat în mod negativ destinul României. Mulți dintre cei care au trăit în regimul lui s-au întrebat cum era cu adevărat, cum se comporta și cum a ajuns șeful Partidului Comunist și președintele țării. Un fost jurnalist încearcă să spună povestea, să surprindă artistic drumul către puterea absolută.
Tânărul Ceaușescu. Interviu cu Andy Lupu, realizatorul unui film despre drumul către puterea absolută

Producția a luat premiu pentru regie la festivalul “London Directors Award”. Andy Lupu a scris scenarii pentru serialul HBO, “În derivă”, Marcel Iureș fiind actorul principal și a produs filme și seriale pentru TVR și Antena 1. A fost ani buni jurnalist, iar acum e scriitor, regizor și producător. “Tinerețea unui dictator” spune povestea ajungerii la putere a lui Nicolae Ceaușescu. Filmul va avea premiera în România în această toamnă.

Citate importante:

  • Elena Ceaușescu mi se pare că l-a susținut în tot delirul său. L-a protejat și l-a susținut. Era vorba de motivație, de sete de putere.
  • Fiecare dintre noi avem un gând, un sentiment, o percepție personală vizavi de Nicolae Ceaușescu și atunci este evident că vor fi și oameni care o să spună că l-am idealizat sau că trebuia prezentat altfel.
  • Nicolae Ceaușescu a fost tot timpul o forță superioară, intangibilă. Geniu, conducător, magnific și așa mai departe. E foarte greu să ai o o relație, ca să zic așa, cu un astfel de personaj care tot timpul e doar o fotografie.
  • Comuniștii, practic, s-au format în închisoare. În momentul în care, prin jocul istoriei, au ajuns să conducă o țară au făcut-o așa cum știau ei, așa cum înțelegeau ei. Au condus-o ca pe-o imensă închisoare.
  • Oamenii care ajung acolo sus consideră că sunt veșnici. Asta e altă treaba. Asta e problema lor. Noi trebuie să le arătăm că nu sunt veșnici și trebuie să răspundă pentru ceea ce fac.
VIDEO. Trailer film „Tinerețea unui dictator”

Nu ți-e teamă că oamenii o să acuze faptul că l-ai idealizat pe Nicolae Ceaușescu?

Aș vrea să încep prin a spune că discutăm despre o ficțiune. Filmul nu este un documentar. 

M-am inspirat din evenimente reale, din situații istorice, personaje care au existat, dar toate acestea au fost transformate în ficțiuni analizate pentru că mi-am dorit să spun o poveste prin intermediul acestor personaje. 

Filmul are mai multe niveluri, iar viața lui Nicolae Ceaușescu e unul dintre ele. 

Sigur că mi-e teamă pentru că noi, românii, avem un stil de raportare foarte personal în ceea ce privește personajul Nicolae Ceaușescu. 

Merg mai departe prin a spune că povestea lui a devenit și povestea noastră. 

Fiecare se raportează într-un fel sau altul la Nicolae Ceaușescu. Fiecare dintre noi avem un gând, un sentiment, o percepție personală vizavi de Nicolae Ceaușescu și atunci este evident că vor fi și oameni care o să spună că e idealizat sau trebuia prezentat altfel sau că ar fi făcut altceva, ceea ce e firesc, pentru că un proiect viu naște discuții. O altă teamă ar fi să nu nască discuții.

Cum au perceput criticii și spectatorii străini filmul?

Competiția la care am participat cu filmul se numește London Directors Award și am luat premiul pentru Best European Director. Până acum, am avut posibilitatea să organizez câteva vizionări private la care au participat atât români, cât și străini. 

Este incredibil cât de diferit se raportează la film. Cum să spun, se observă o diferență între reacția spectatorului român și cel străin. 

Dar am observat o diferențiere mai profundă între românii din România și cei din Republica Moldova. Atât de departe îi poate duce această poveste încât ajung să reacționeze extrem de diferit. Din partea românilor este un “Uau!”. Nu s-au gândit niciodată la Ceaușescu ca la un om ca să simplificam lucrurile. Și au dreptate.

Îi înțeleg pentru că Nicolae Ceaușescu niciodată nu a fost prezentat ca o ființă umană. 

El a fost tot timpul o forță superioară, intangibilă. Geniu, conducător, magnific și așa mai departe. E foarte greu să ai o relație, ca să zic așa, cu un astfel de personaj care tot timpul e doar o fotografie. 

Nu ai cum să pătrunzi, să treci de imagine, nu era tridimensional. Pe de altă parte, străinii spun așa “nice story” (o poveste interesantă). Ei înțeleg. 

Până la urmă, tragedia poporului român se leagă cu tragedia acestui personaj. El este un personaj tragic. Nu e nimic glorios să mori împușcat ca un câine la 71 de ani. 

Spectatorul occidental are o altă percepție față de spectatorul din Europa de Est. Bulgarii au zis să fac un film și despre Jivkov al lor. 

Cred că avem nevoie de o astfel de poveste. Are un factor terapeutic, ca să zic așa. Poți să privești dincolo de propria suferință, de tragedie. 

Până la urmă, e vorba de suferința și tragedia unui întreg popor. Cred că Nicolae Ceaușescu nu mai trebuie să fie o fantomă care ne bântuie, așa o chestie spectrală. Trebuie să ne uităm la el și spunem că a fost cum a fost.

Revin prin a spune că povestea lui e și a noastră. Ceaușescu nu ar fi putut sta atât de mult timp la putere dacă nu era ajutat.

Un spectator care a trăit o perioadă în regimul lui Ceaușescu și, după aceea, în democrație, cu ce rămâne din vizionarea filmului?

Mi-aș dori ca spectatorii să rămână cu ceva. Cu ce rămân ține foarte mult de personalitatea fiecăruia și de propriile experiențe. 

Filmul spune povestea de început a mișcării comuniste și se oprește în momentul în care el devine numărul unu în partid și în stat. 

Un alt palier pe care cred că-l are această poveste este închisoarea comuniștilor. Au stat mult timp în închisori, inclusiv Ceaușescu. A stat în jur șase ani, în mai multe reprize. Gheorghe Gheorghiu Dej a fost mentorul lui. 

Ce se întâmplă pentru un om tânăr care începe să stea de la 20 de ani șase în închisoare. Sunt ani importanți. Formează un om, formează un set de valori, credințe, un mod de viață, un mod de a acționa. 

Comuniștii, practic, s-au format în închisoare. În momentul în care, prin jocul istoriei, au ajuns să conducă o țară au făcut-o așa cum știau ei, așa cum înțelegeau ei. Au condus-o ca pe-o imensă închisoare. 

Așa s-a transformat România într-un penitenciar. Oamenii care au condus-o s-au format în închisori. De aici mai vine ceva, mai vine aspectul interlop al conducătorilor. 

Această mentalitate interlopă a devenit, cum se spune, o parte din felul în care s-a făcut și se face politică în România. S-a perpetuat acest tip de gândire. 

În politică se intră pentru bani sau ca să se rezolve lucruri personale. În niciun caz pentru binele public. Lucrurile s-au mai schimbat, bineînțeles, dar această chestie, după părerea mea, încă există. 

Se observă această mentalitate interlopă în politica din România. Trebuie să faci parte dintr-un grup, dintr-o echipă de nu știu ce ca să poți să înaintezi. 

Poate acesta e și unul dintre motivele pentru care încă nu s-a rezolvat Dosarul Revoluției.

Cum scăpăm de acest sindrom al închisorii despre care vorbești? 

Ok, nu sunt răspunsuri simple la o astfel de întrebare. Cred că pentru a scăpa de ceva, trebuie să accepți că există o problemă și că nu e rezolvată. Și trebuie să ai curajul să spui că e o problemă. 

Gândește-te cât de puternic este Ceaușescu în mentalul colectiv. Și acum e un reper. Am citit o știre cum că “ne întoarcem la învățământul de pe vremea lui Ceaușescu”. 

A rămas un reper, iar acestea sunt esențiale în viață. Și atâta timp cât noi acționăm cu un reper cum e Nicolae Ceaușescu, asta înseamnă că avem o problemă pentru că reperul e unul negativ.

Slavă Domnului, deși există foarte mulți nostalgici, părerea mea e că raportarea la Ceaușescu a mai scăzut în ultimii ani, dar această nostalgie ne-a ținut cumva pe loc. 

Ce putem face? Cum ne schimbăm? Trebuie să așteptăm ca lucrurile să vină de la sine? Să dispară generațiile și apoi să lase totul să se întâmple natural? 

Orice metodă e binevenită și asta cât timpul cumva le aranjează. Nu e rea. Citeam o știre că ministrul Transporturilor spune că e rușinos că vreme de 30 de ani n-am reușit să facem o autostradă peste munți. Ca și cum si cum oamenii normali la cap nu și-au dorit o autostradă. 

Nu, nu s-a făcut pentru că erau interese mai puternice să nu se facă. De-asta vorbesc de mentalitatea interlopă. 

Ce putem face noi este să gândim independent și critic. Nu se poate să vii să spui chestia asta. E aberant. Politicieni care spun domnule, e o gravă carență a clasei politice că nu s-a făcut asta. Cine să facă?

Ce te motivează să analizezi, să descrii și să încerci să prezinți în mod artistic acea perioadă și personajele ei?

Regimul Ceaușescu mi-a dat o pâine artistică ca sa spun așa. Când eram student făceam parte din grupurile de umor studențesc. Eram membru în Brigada ASE, destul de cunoscută la acea vreme, alături de grupul Divertis, grupul Vouă și altele. 

Umorul studențesc, la acea vreme, era o formă de protest împotriva regimului. Eram tineri și făceam mișto de multe chestii, dar în esență nu puteai să faci umor studențesc dacă nu aveai vectorul politic și nu erai anti. Era o mișcare contra. 

După aceea mi-a luat niște ani în care mi-am dat seama că regimul comunist nu s-a terminat. E o afacere care nu s-a închis pentru mine ca om, pentru noi ca români. 

La un moment dat mi-am spus că ar trebui să fac ceva cu personajul Ceaușescu, să-l întorc cumva încât să le dea oamenilor curajul să se uite la el, să-l dea jos de unde l-au pus și să vadă că nu e nimic supranatural cu el și viața lui. 

Nu e nimic supranatural într-un om politic. Noi l-am pus acolo, noi putem să-l dăm jos. Avem dreptul să-l criticăm, avem datoria s-o facem. Nimic nu-i înțepenit pe vecie. 

Oamenii care ajung acolo sus consideră că sunt veșnici. Asta e altă treaba. Asta e problema lor. Noi trebuie să le arătăm că nu sunt veșnici și trebuie să răspundă pentru ceea ce fac. Bun. Și atunci m-am gândit de unde să încep povestea. 

Fac o paranteză. A fost demența cu 1989. S-au făcut multe filme care au atacat acel moment. Dar mi-am zis că povestea trebuie spusă de la început. Cum ajunge cineva ca Nicolae Ceaușescu șef de stat? Întrebarea mi-a plăcut din două motive: îmi dădea mai mult spațiu de ficțiune, de a crea lucrurile și pentru că începutul este o parte importantă din viață.

În ultimii ani au apărut lucrări cu ceva mai multă informație despre perioada respectivă. Dar atunci când m-am apucat să scriu scenariul erau foarte puține surse de informații. 

Știam de la început că o să fie discuții. Unii nu vor fi de acord cu un aspect, alții vor critica, spunând că nu s-a întâmplat așa. Am rămas în starea asta ani de zile, pentru că a fost greu. A fost foarte greu să construiesc o poveste.

Cât ți-a luat să produci filmul?

Vreo 20 de ani. A fost ca la patinaj artistic sau gimnastică. Mai întâi înveți tehnica și după, trebuie s-o uiți ca să poți să exprimi ceva mai mult decât tehnică pură. 

Așa a fost și cu filmul. M-am documentat cât am putut și la un moment dat am spus gata. Trebuie să te oprești ca să lași loc poveștii. E una de supraviețuire, atunci când lupta pentru supraviețuire se transformă în sete de putere, în tiranie. 

Și cred că acest proces ține de condiția umană. Mai este și un alt tip de poveste, ceva arhetipal. Lupți împotriva destinului și nu faci decât să-l împlinești până la urmă. 

Adică ce-a făcut Ceaușescu? Ceaușescu a luptat să intre într-o gașcă. A luptat pentru supraviețuire, fiind practic sacrificat de familie. El a fost sacrificat. A fost trimis în lume să arate că merită și el să trăiască pentru ca la sfârșitul vieții să fie împușcat tot de-ai lui. 

Nu a făcut decât să împlinească profeția, destinul său de copil povară. E un personaj tragic și în nenorocirea lui ne-a nenorocit pe toți. 

E un film despre începuturile comunismului și despre transformarea lui Ceaușescu dintr-un om, normal, într-un tiran. Poate fi văzut și ca un film istoric, poate fi văzut și ca un film politic, dar poate fi văzut, cum spuneam, ca o poveste umană de supraviețuire. Și mai poate fi văzut într-un fel. 

E foarte important în viață să ai un partener potrivit. Practic, cu partenerul potrivit poți cuceri lumea. Nicolae și Elena Ceaușescu erau ceea ce se numește astăzi un “power couple”. Erau de nezdruncinat.

Cum crezi că a influențat Elena evoluția lui Nicolae Ceaușescu după ce acesta ajunge la putere?

Citeam de curând o stenogramă a întâlnirii lui Ceaușescu cu Kissinger, secretarul de stat american. Și m-a uimit tupeul lui. Avea un tupeu fantastic. 

Îi spunea lui Kissinger cum stă treaba în lume și cum e cu politica internațională. Un tupeu incredibil. 

Elena Ceaușescu mi se pare că l-a susținut în tot delirul său. L-a protejat și l-a susținut. Era vorba de motivație, de sete de putere. Manifesta atașament față de soțul ei și față de familie, ceea ce, din punctul meu de vedere, e tot o problemă de supraviețuire în esență. 

În 1968 când Ceaușescu, vezi Doamne, s-a opus invadării Cehoslovaciei de trupele Pactului de la Varșovia, el nu a făcut-o pentru că era antisovietic sau că susținea reformele democratice din Cehoslovacia. Nu, el a făcut-o pentru că-i era teamă că rușii pot să vină într-o zi și să-l dea jos și pe el. Era o problemă de supraviețuire. Occidentul a înghițit o mare gălușca crezând că au de-a face cu un lider rebel din lagărul comunist. 

Aiurea. Nu era niciun rebel, dovadă că nu a dus România în vreo direcție reformatoare. Dimpotrivă, țara a devenit stalinistă de-a dreptul, începând cu 1971. 

Politica lui de așa zisă independență față Uniunea Sovietică erau determinată de supraviețuirea lui la putere, nu de altceva. El avea o gândire foarte simplă. 

Oamenii trebuie, în primul rând să supraviețuiască și se simte mai apărat sau mai puțin vulnerabil dacă e numărul unu. Politicienii români au două scopuri: să ia puterea și să supraviețuiască.

În fiecare zi scriem pentru tine. Dacă te simți informat corect și ești mulțumit, dă-ne un like. 👇