Spectacolul lui Erdoğan: indispensabil pentru NATO, pregătit să-și întărească regimul autoritar în interior

Spectacolul lui Erdoğan: indispensabil pentru NATO, pregătit să-și întărească regimul autoritar în interior

Felul în care președintele turc Recep Tayyip Erdoğan a jucat în tot acest context al războiului la scară largă dus de Rusia în Ucraina l-a transformat într-unul dintre liderii politici cheie ai momentului, de care NATO are nevoie.

Publicitate

În interiorul țării, Erdogan a construit un sistem de putere autoritar nu cu mult diferit de Rusia lui Putin, în care jurnaliști și scriitori ajung în închisoare peste noapte. Dar NATO are nevoie să se înțeleagă cu el.

Turcia are mereu ceva de oferit celorlalți, ceva ce se poate negocia sau ceva cu care se poate amenința. Spre exemplu, are trei milioane de refugiați sirieni. Asta oferă Turciei o putere de negociere imensă.

Și mă pun în locul unui lider european: ce-ar trebui să fac, să-mi pese mai mult de prizonierii politici din Turcia sau de ce se alege din cariera mea politică, dacă îmi intră în țară trei milioane de refugiați?

Asli Erdogan, interviu cu Magda Grădinaru (2018)
Publicitate

Politico scrie cum, la summit-ul de la Madrid, Erdoğan s-a asigurat că va ocupa centrul scenei, amenințând mai întâi că blochează intrarea Suediei și Finlandei în NATO, înainte de a da înapoi, după ce ar fi obținut promisiunea că Turcia va fi ajutată în ceea ce privește pericolul grupărilor kurde.

O strategie care speculează sentimentul naționalist și care e câștigătoare pentru Erdoğan.

„Portretizând Grecia drept amenințare externă la integritatea teritorială a Turciei și separatismul kurd ca o amenințare internă, el a creat sentimentul că țara trebuie protejată și numai el o poate face”, scrie Politico.

Și NATO are nevoie de Turcia: prezența Turciei în Orientul Mijlociu și la Marea Neagră o fac un partener indispensabil, chiar dacă nu confortabil.

“Pentru Vest, Rusia reprezintă criza, Putin este marea amenințare și astfel Erdoğan devine și mai important, mai acceptabil și excesele lui devin mai tolerabile”, spune Karabekir Akkoyunlu, profesor de relații internaționale la London’s School of Oriental and African Studies (SOAS).

“Asta îi dă mână liberă acasă și îl face să pară indispensabil pe scena lumii, lucruri pe care le exploatează la maxim”.

Un lucru remarcat și de CNN, care publică o analiză amplă, în care arată că președintele turc Recep Tayyip Erdogan nu a cedat în ceea ce privește statutul Suediei și Finlandei, fără a face un spectacol politic, pentru a demonstra greutatea pe care o are țara sa în NATO.

Înainte de a semna un memorandum comun cu cele două țări nordice, Erdogan a declarat că NATO „nu își permite” să piardă Turcia ca membru.

Turcia a devenit o bătaie de cap pentru NATO, scrie CNN, dar contextul a arătat că alianța va trebui să o tolereze.

„Turcia lui Erdoğan se poate salva doar dacă reușește o reintegrare în schemele de cooperare regională și o îmbunătățire a relațiilor cu Uniunea Europeană și cu Statele Unite. Doar așa poate spera la reîntoarcerea capitalului străin și la reluarea negocierilor privind actualizarea Uniunii Vamale cu UE, ambele aspecte fiind cruciale pentru performanța economică”, spunea într-un dialog cu spotmedia.ro, în luna aprilie,  Dragoș C. Mateescu, fost lector în Departamentul de Ştiinte Politice şi Relații Internaționale la Universitatea Economică de la Izmir (2002-2020). Este specializat în politica minorităților, politica turcă şi studii europene și este consilier în cadrul Institutului Diplomatic Român.

Turcia s-a poziționat ca mediator

Vreme de săptămâni, președintele Erdoğan și ministrul de Externe Mevlüt Çavuşoğlu s-au oferit ca Turcia să fie mediatorul păcii între Rusia și Ucraina.

Spre deosebire de Germania și Franța, implicate în procesul de pace de la Minsk, Turcia are secole de istorie de confruntare și cooperare cu Rusia. Ankara a condamnat invazia din Crimeea și anexarea, dar a menținut și relațiile cu Rusia în energie, comerțul agricol și turism, amintește Matthew J. Bryza, fost ambasador în Azerbaidjan, într-o analiză pentru Atlantic Council.

Dragoș Mateescu accentuează contextul: „Cu Rusia, miza este influența regională. Pentru Putin, a pierde influența asupra lui Erdoğan ar fi un preț prea mare după ce a cultivat această relație atât de mulți ani, cu beneficii importante.

Turcia importă peste 30% din necesarul său de gaze naturale și petrol din Rusia, iar compania de stat Rosatom construiește prima centrală nucleară a Turciei la Akkuyu.

În plus, Ankara a cumpărat deja sistemele de rachete S400 de la ruși, președintele Erdoğan rezistând deocamdată sancțiunilor SUA și amenințând că va cumpăra și avioane de vânătoare-bombardament de fabricație rusească.

Cele două regimuri autoritare sunt astfel pe aceeași lungime de undă în multe dosare.

Putin nu poate arunca pe fereastră oportunitatea de a crește dependența de Rusia pe termen lung a Turciei, stat membru NATO. Acestea ar fi, deci, motive serioase pentru care Antalya, Ankara sau Istanbul au fost acceptate ca locații pentru negocierile de până acum.

Turcia are propriile interese, foarte importante și ele. Actualul regim a adoptat politici care duc treptat la colaps economic și financiar. Se adaugă agresivitatea în politica regională, manifestată de prin 2012, care a dus la izolarea tot mai accentuată a Ankarei. Erorile se țin lanț, mai ales după implementarea sistemului de guvernământ prezidențial, în 2018”.

Ce s-a întâmplat cu ceilalți? Era un pod..

A, da, armenii. Păi au plecat! – Unde s-au dus? – S-a întâmplat cu mult timp în urmă. S-au dus în direcția podului.- Și unde s-au dus? – Au plecat pe acolo, pe pod. (...) Nu mai sunt evrei în Cartierul Evreiesc. Deci unde sunt aceștia? Sau, bunăoară, creștinii din Ankara? Fără îndoială că există un pod, aflat la distanță convenabilă, spre care localnicii vor arăta cu degetul.

Metafora acestui pod de la margine, pe care comunități întregi au fost expulzate din memoria socială, îi aparține jurnalistei și scriitoarei turce Ece Temelkuran (Turcia între nebunie și melancolie, Editura Corint), care trăiește în exil de câțiva ani, de când regimul de putere al lui Erdogan a devenit tot mai opresiv.

După tentativa eșuată de lovitură de stat de la Ankara, scriitori și jurnaliști au fost arestați, aruncați în închisoare, torturați. Ahmet Altan, unul dintre cei mai citiți prozatori turci și un jurnalist redutabil, a fost adus în fața instanței de cel puțin 100 de ori, din cauza opiniilor sale politice incomode și a stilului său direct. Este unul dintre primii intelectuali turci care au recunoscut genocidul comis de Imperiul Otoman asupra armenilor.

În 2016, în urma puciului eșuat din Turcia, Altan a fost judecat și condamnat, pentru că ar fi transmis „mesaje subliminale” puciștilor în timpul unei emisiuni televizate. A fost condamnat la închisoare pe viață și întemnițat în închisoarea Silivri, din afara Istanbulului, eliberat după câțiva ani, nu se știe pentru cât timp, dictaturile folosesc arbitrariul.  

Cu cât acuzația e mai gogonată, cu atât dictatura strânge din ce în ce mai tare viețile oamenilor.

La fel ca Ece Temelkuran, scriitoarea Asli Erdogan trăiește în exil în Germania, unde a ajuns rănită, în urma torturilor la care a fost supusă în Turcia. Pentru articolele scrise în publicația pro-kurdă Ozgur Gundem, în care denunța tocmai pericolul suprimării libertății de exprimare, a stat patru luni în închisoare. Aceste texte se regăsesc în volumul publicat în limba romană la Editura Polirom, "Acum nici tăcerea nu-ți mai aparține".

În interviul pe care mi l-a acordat, a insistat asupra legăturii dintre amnezia socială și instaurarea unui regim de putere abuziv.

„Nici nu ne dăm seama cât de departe ajungem în a deveni complici de-ai regimului. Câteodată este suficient să închizi ochii, chiar și pentru o clipă, și devii astfel complice. De cele mai multe ori, nu îți dai seama sau poate că nu ai de ales.

În felul acesta, după părerea mea, reușesc regimurile totalitare să-și consolideze puterea: prin capacitatea de a transforma din ce în ce mai mulți oameni în complici, prin presiunea interioară pe care o creează în fiecare individ.

(...) Pe noi nu ne-au invadat rușii să ne spuna: gata, de azi s-a schimbat sistemul. În Turcia a fost o evoluție internă a societății.

Erdogan este 100% "fabricat în Turcia", este o reflectare a societății turcești, pe care o cunoaște foarte bine. El a ajuns la putere cu sloganul "să redăm speranța democrației", într-o vreme când jargonul ăsta era foarte la modă: "democratizare", "europenizare", "integrare în Uniunea Europeană". Apoi, extrem de încet și de subtil, și-a mărit puterea. A început prin controlul asupra presei. Acum este 100% de partea puterii, dar asta nu s-a făcut dintr-o zi pe alta.

Tot procesul a durat peste 16 ani. Treptat a căpătat controlul sistemului judiciar, apoi asupra armatei. Evident, au fost și încercări de rezistență, precum revolta din piața Taksim Gezi din Istanbul, dar, în general, oamenii au trăit cu impresia că au suficientă libertate pentru a putea schimba lucrurile la un moment dat.

Iar acum este prea tarziu.

Da, în opinia mea, oamenii au dormit mult prea mult. Eu am fost foarte criticată pentru avertismentele pe care le tot transmiteam, mi se spunea că exagerez, că sunt paranoică sau că mint. Cum de anticipam ce urma să se întâmple? Pentru că citeam foarte mult ziarele de limbă kurdă și știam că orice urmează să se întâmple în vestul Turciei își are rădăcinile în zona de est, unde sunt kurzii.

Felul în care erau tratate minoritățile, ce se întâmpla în satele kurde, în închisori, creșterea cazurilor de violență împotriva femeilor, totul făcea să-mi fie limpede în ce direcție mergeau lucrurile”.


În fiecare zi scriem pentru tine. Dacă te simți informat corect și ești mulțumit, dă-ne un like. 👇