La doi ani de la debutul agresiunii pe scară largă a Rusiei în Ucraina, frontul pare mai mare și șansele Ucrainei de a câștiga totul au nevoie de mai mult timp, arme și sprijin. Nici Israelul nu și-a îndeplinit obiectivul de după atentatele barbare din 7 octombrie, eradicarea Hamas din Gaza, în pofida amplitudinii militare cu care a abordat războiul.
Nu există o legătură cauzală directă între cele două războaie, ambele fac parte din noul context geopolitic, care aduce în prim-plan confruntarea dintre autocrații/dictaturi și democrație, chiar și acolo unde democrația este vulnerabilizată de politica internă.
Răspunsul democrației la asaltul regimurilor autocrate/dictatoriale, cu declinarea extremistă și teroristă care definește regimul politic al Hamas în Gaza, a fost cel militar.
Agresiunii militare a Rusiei în Ucraina i s-a răspuns militar, deși nu la capacitatea necesară, pentru că Occidentul a ajutat Ucraina să aibă la dispoziție aparatură militară etapizat și deocamdată insuficient.
Atentatelor de o atrocitate majoră ale teroriștilor Hamas în Israel li s-a dat același răspuns militar, în acest caz de o intensitate maximală, bombardamentele Israelului asupra Fâșiei Gaza fiind fără precedent.
Totuși, niciuna dintre aceste două soluții militare nu a funcționat până la capăt.
Ucrainenii nu au înfrânt decisiv Rusia, Israelul nu a eradicat Hamas din Gaza, ceea ce ne arată că soluția militară nu stă de una singură.
În războiul Israel – Hamas se vede mai clar că este necesară o soluție politică, deloc facilă.
De altfel, ambele războaie au la bază cauze mai degrabă politice, nu dispute teritoriale, chiar dacă miza teritorială există.
Regimul autoritar construit de Putin în Rusia, cu tot cu asaltul asupra memoriei și istoriei pe care un astfel de regim îl presupune intern, a dus la legitimarea unei agresiuni militare explicate prin patologia imperialistă.
Regimul iliberal pe care l-a încercat Netanyahu în Israel, cu specularea fricilor și cu obsesia compromiterii soluției celor două state, a făcut ca Hamas să poată crește exponențial și să profite de breșele de securitate ale regimului Netanyahu, concentrat mai degrabă pe creșterea puterii coloniștilor din Cisiordania decât pe securitatea la granița cu Gaza și pe negocierile soluției celor două state.
Soluțiile strict militare se dovedesc failibile atunci când nu sunt abordate cauzele politice interne.
O Rusie care-l menține pe Putin este una intrată într-o patologie a puterii care nu mai poate fi ruptă din exterior, dar care poate fi izolată complet, nu cu nuanțe, cum se întâmplă astăzi, de către Occident. Soluția Occidentului trebuie să fie deopotrivă politică, iar asta înseamnă și rezolvarea problemelor interne de tipul lui Viktor Orban, care contestă mai degrabă unitatea UE decât legitimitatea regimului Putin.
În ceea ce privește celălalt război, rămânerea lui Netanyahu la putere face ca soluția militară să fie exacerbată și totuși nefuncțională.
Intensitatea atacării Fâșiei Gaza nu a rezolvat problema Hamas într-un timp suficient de scurt, cât să întoarcă complet narațiunea și să scoată Israelul din postura de victimă a atrocităților de la 7 octombrie. Mai mult, ultimele ieșiri ale liderului israelian arată că el încearcă să scoată profit politic și să îngroape definitiv posibilitatea celor două state, singura soluție care poate exista pentru conflictul israelo-palestinian.
Argumentul că Netanyahu va fi singurul responsabil pentru cum se va termina războiul din Gaza ar putea să fie, și el, insuficient, dar probabil e luat în calcul de politicieni și de societatea civilă din Israel.
Dacă imediat după atentatele teroriste și în primele zile ale războiului din Gaza, înlăturarea lui Netanyahu era expres solicitată, acest imperativ se aude mai puțin, după săptămâni întregi care au demonstrat că mai degrabă este distrusă Gaza, înaintea Hamas, ceea ce face ca nimeni să nu vrea să-și asume acum responsabilitatea finalizării războiului: Netanyahu l-a început pe aceste premise, atunci el să poarte responsabilitatea felului în care se va termina.
Fără o soluție politică, însă, răspunsul militar nu va pune capăt celor două războaie, dar ar putea duce la o formă de compromis dramatică și, mai mult, la o validare reciprocă a forțelor nedemocratice. O explică istoricul francez Thierry Wolton, în interviul acordat Spotmedia.ro:
„Actualul război de uzură va duce la o falsă pace care îi va mulțumi temporar pe toți, din cauza oboselii: Putin își va păstra teritoriile cucerite (circa 20% din Ucraina), iar Ucraina va găsi protecție prin intrarea în NATO și în Uniunea Europeană.
Drept compensație, activele rusești înghețate în băncile occidentale (în jur de 300 de miliarde de dolari) vor fi folosite pentru reconstrucția Ucrainei, asta după ce vor fi folosite mai întâi pentru a sprijini efortul de război.
Într-adevăr, se vorbește tot mai mult despre utilizarea acestor bani confiscați în cadrul sancțiunilor decise după 22 februarie 2023 pentru finanțarea efortului de război ucrainean. Ceea ce rămâne din această „comoară”, odată ce tunurile vor tăcea, va fi folosit pentru a reconstrui țara.
Acest raționament poate părea unul cinic, dar experiența mea legată de istoria secolului al XX-lea îmi permite să cred că realpolitik-ul, așa cum este practicat de către statele lumii, prevalează întotdeauna asupra intereselor unui popor. Ucrainenii riscă să plătească prețul cel mai mare, o dată în plus.
În ceea ce privește conflictul recurent israeliano-palestinian, sunt puține șanse ca utilizarea forței să-l rezolve. Dimpotrivă, violența ciocnirilor din Gaza, cu aceste mii de morți tot acumulându-se, este hrana urii viitoare, care va crește și mai mult.
În opinia mea, situația din lume nu a fost niciodată atât de gravă de la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, nu din cauza a ceea ce se întâmplă în aceste zone de război, ci din cauza felului în care conflicte vor ajunge să schimbe echilibrul global.
Prin aceste războaie asistăm la o recompunere a lumii moștenite după 1945 care a menținut o anumită pace globală. Această pace este ceea ce se distruge acum, când anumite țări - China, Rusia, Iran și altele -, visează să stabilească o nouă ordine mondială, una a lor. Ordinea pe care am cunoscut-o până acum nu este perfectă, dar la ce putem spera de la o nouă ordine, impusă de regimurile dictatoriale?”