Războiul face victime. Indiferent dacă vorbim de victime colaterale, ca urmare a unei bombe care vizează ținte militare, ori de uciderea directă a civililor inocenți, rezultatul pare să fie același. Se pierd vieți umane nevinovate, oamenii sunt traumatizați, viitorul lor devine incert.
În timp de război, scopul e distrugerea. Prioritatea e distrugerea inamicului.
Chiar dacă fiecare viață umană nevinovată contează în sine, pentru fiecare parte beligerantă, de multe ori, ce e asociat cu inamicul poate fi sacrificat în caz de nevoie. Nevinovăția tinde să-și piardă din valoare când e vorba de inamic. Cu cât ura față de inamic e mai mare, cu atât actele imorale par să fie mai justificate în ochii celui care le comite.
Nu rare au fost cazurile în diferite războaie în care cetățeni inocenți erau pedepsiți pentru acțiunile conducătorilor lor. E mult mai ușor a ataca ținte 'slabe' prin diferite mijloace, fie ele fizice, economice ori culturale (de exemplu, interzicerea difuzării artei, literaturii care e asociată cu inamicul), a ataca direct pe cei care nu se pot apăra imediat, doar pentru că o parte beligerantă să dea impresia că avansează în fața inamicului.
Răul trebuie eradicat. E ceea ce repetă fiecare parte beligerantă în timp de război.
Răul e celălalt. Și pentru că răul e celălalt, fiecare îl interpretează în felul său.
Kant zicea că răul are de-a face cu o voință care nu e bună. Cu toate că fiecare dintre noi avem tendința să facem atât bine cât și rău, pentru că suntem liberi, după Kant, noi alegem direcția actelor noastre.
Inamicul e deseori văzut ca cel care alege să facă rău celuilalt. Iar cealaltă parte beligerantă se vede pe sine însăși drept cea care alege să facă binele, adică să lupte împotriva răului. Dualismul manihean prevalează.
Dar există riscul ca cel care luptă împotriva răului să nu urmărească mereu binele. Acționează poate în numele binelui, potrivit interpretării sale (subiective), dar mijloacele pot lua forma răului.
În linia gândirii că scopul scuză mijloacele. Se poate întâmpla ca una din părți să alunece în capcana răului radical, care, potrivit lui Hannah Arendt, se întâmplă când viețile umane devin superflue și, ca urmare, totul e permis.
În ceea ce privește răul, există gradații. La fel și în cazul pedepselor. Comiterea unei crime este mai gravă decât un furt, de exemplu, și pedeapsa trebuie să fie și ea pe măsură. Cu toate că în amândouă cazurile se acționează imoral, intenția comiterii actului nu trebuie ignorată.
De ce facem rău? De ce în caz de război, unii doresc a face rău cu orice preț, în sensul că răul nu e colateral, ci dimpotrivă împins în prim plan?
Todd Calder de la Saint Mary's University opinează că, în general, cel care face intenționat un rău altcuiva dorește ca acesta din urmă să sufere cât mai mult. Suferința celuilalt poate fi și plăcerea proprie a răufăcătorului. Și, prin urmare, o modalitate de a îmbrățișa răul radical.
De ce e important să facem distincția între diferite grade ale răului? Pentru că există riscul ca răul radical să fie relativizat, minimizat ori chiar ignorat. Dacă cineva comite deseori răul, ajungem, cu timpul, să-l împingem în sertarul obișnuinței.
Răul se poate astfel infiltra în diferite aspecte ale vieții noastre ca ceva normal și, prin urmare, devine tolerabil.
Ajungem de multe ori să ne concentrăm mai mult asupra motivelor invocate pentru comiterea actelor imorale, a crimelor, decât asupra răului comis, pentru că de obicei e mai ușor a căuta o cauză exterioară răului decât a admite că ceva poate exista în sine, în sens metafizic.
E mai greu de admis că răul, așa cum zicea Hannah Arendt, poate fi banalizat, în sensul că gândirea răufăcătorului eșuează, lipsește, fără a exista vreo urmă de culpabilitate.
Războiul presupune existența inamicului și implicit a unei interpretări (subiective) a răului și binelui. Scopul e de a lupta împotriva răului și a acționa de partea binelui, dar dacă ura față de celălalt e prea mare și există convingerea că doar o relație asimetrică poate exista între părțile beligerante, răul va continua să-și găsească motive pentru a exista, pentru a se infiltra în cotidianul nostru, sub toate formele lui nocive.
Și, ca urmare, binele va fi împins în fundal.