Aderarea României și a Bulgariei la Schengen nu se află pe ordinea de zi provizorie a primului JAI, dar după cum arată punctele, numai dacă nu facem nimic sau facem totul pe dos, șansa chiar e ratată.
Vulnerabilizarea României în fața propagandei rusești, degringolada politică internă, cu teme externe sensibile târâte în împărțeli politice între PSD și PNL, riscarea încrederii românilor în apartenența la Uniunea Europeană și, prin asta, fisurarea încrederii sociale, toate astea se decontează în dosarul Schengen.
Există aspectul tehnic al dosarului Schengen, unde, e deja loc comun, atât România, cât și Bulgaria și-au îndeplinit toate obligațiile. Mai rămâne intrarea propriu-zisă, pentru că și aceasta este o obligație asumată prin tratat, nu vreun privilegiu pe care cele două state l-ar pretinde.
Există, însă, și iarăși e loc comun, iar perpetua cantonare în sentimentul de nedreptate că se pune și astfel problema mai degrabă ne deservește, și aspectul simbolic al pregătirii pentru Schengen, care este mai degrabă politic și ține de capacitatea României de a se poziționa.
Or, dacă ne uităm la cum a gestionat România politica externă și încă în cel mai sensibil aspect al ei, solidaritatea comună cu Ucraina, pare că autoritățile de la București se auto-sabotează.
Concluzia cazului Bâstroe, indiferent de ce e sau nu e mai degrabă pe teren, e că o temă de politică externă, cu potențial inflamator, a fost aruncată în arena politică, în jocurile de putere dintre PSD și PNL. Tema, lansată și alimentată de PSD, prin ministrul Grindeanu și apoi prin șeful de partid Marcel Ciolacu, ar fi trebuit să se spargă în fața PNL.
De fapt, a fisurat credibilitatea României și capacitatea ei de a se poziționa ca un stat puternic, care știe să folosească diplomația și să și câștige. Până acum, în cele două decenii de litigiu, România a reușit să câștige diplomatic în fața Ucrainei în acest dosar, fără să pună tema și relația bilaterală în bătaia populistă. Acum a trecut o limită în plus, pentru că nu mai e vorba doar despre relația bilaterală, deși, așa cum spune istoricul Cosmin Popa, acum punem bazele relației cu un stat vecin, post-război, ci despre felul în care România este capabilă să negocieze fără să inflameze și fără să alimenteze extremismul și euroscepticismul, așa cum a făcut-o în cazul Bâstroe.
Pe ordinea de zi provizorie a primului JAI din martie se află Schengen, dar nu dosarul aderării României și Bulgariei. E un semnal că ar putea fi și ar putea fi tranșată, dar asta nu ține de UE, așa cum ar vrea politicienii de la București să se înțeleagă, cu afecte dezastruoase pentru încrederea în UE, în scădere în România, laolaltă cu o scădere dramatică a sprijinului popular pentru Ucraina – fără să fie în culpă compasul moral al românilor, ci tocmai incoerența de politică a autorităților – ci de Guvernul și președintele României.
Ale lor sunt obligația și responsabilitatea de a face ca România să fie puternică și indispensabilă în raporturile de putere din UE.