Foarte grav, cazul Pantelimon a devenit unul în care percepția e că oamenii sunt chemați să aleagă între medici și procurori.
Cazul Pantelimon, așa cum a apărut el din rechizitoriul procurorilor și din interceptări, este unul care induce anxietatea colectivă, un fenomen riscant, mai ales într-o țară în care marile crime legate și de sistemul medical, cum a fost cea de la Colectiv, nu sunt pedepsite.
Felul în care a fost gestionat atât de sistemul de justiție, cât și de o parte a sistemului medical, de la ministrul Rafila până la medicii de Terapie Intensivă care s-au solidarizat imediat cu cei doi medici arestați, arată însă că nici procurorii, nici Ministerul Sănătății nu au o strategie de criză, în care binele comun să nu fie tras într-un război ale cărui resorturi nu sunt despre pacienții de la Pantelimon, ci despre antagonizare și luptă pentru supremație.
Într-un stat în care relația dintre cetățeni și Guvern este definită de încrederea celor din urmă că, dacă își delegă puterea, Guvernul va acționa pentru a proteja binele comun, astfel încât cetățenii să-și poată vedea de viețile și profesiile lor, nu e posibilă situația în care medicii și procurorii se confruntă, pentru a-și demonstra dreptatea unii în fața celorlalți.
La capătul însă a aproape două decenii de campanii de ură administrate prin instituții media și alimentate în discursul politic, în care linșajul și justiția televizată erau cotidiene, ambele bresle, procurorii și medicii, se simt amenințați.
Această stare de fond, în care marile instituții s-au comportat ca lupi contra celorlalți lupi, face ca interesul sistemului medical să fie opus celui al sistemului de justiție, ceea ce, într-un stat de drept funcțional, e un barbarism.
Noi sau ei, cine are dreptate
Procurorii nu au de unde să știe ce înseamnă dozarea unor medicamente, spun medicii, care cer să fie judecați doar de „ai lor”.
Sunt aici două erori mari: prima este aceea a inducerii ideii că ne aflăm în fața unei judecăți colective a medicilor de Terapie Intensivă; cea de-a doua este aceea în care pretinzi că binele și răul, adevărul și falsul au măsuri proprii în sistem, incompatibile cu cele din afara sistemului.
Pentru a-și demonstra dreptatea, procurorii au arătat public dovezi, interceptări, în replică la solidarizarea medicilor și astfel s-a creat un front în care interesul public este subsumat dreptății unora sau altora.
Cine e mai credibil?, iată o falsă întrebare care a transformat dezbaterea în polarizare și, inevitabil, a plasat-o în registrul denunțării și vânătorii de vrăjitoare.
Despre dreptate nu ar trebui să se discute decât în ceea ce-i privește pe pacienți, recuperabili sau nu. Altminteri, a pretinde repartizarea dreptății între procurori și medici înseamnă a admite că pacientul e o variabilă indiferentă și că dosarul de la Pantelimon nu este despre vieți luate, ci despre ce au voie să spună procurorii despre medici și ce au voie medicii să facă raportându-se la o instanță de control exclusiv internă breslei.
- Medicul Dorel Săndesc, despre cazul de la Pantelimon: Trei doamne, cu dreptul fundamental de a fi considerate nevinovate, sunt expuse public în cătușe, judecate și executate
- Șeful Societății Române de ATI: Medicii de la Pantelimon au procedat corect
- Șefa Colegiului Medicilor București explică de ce ancheta lor nu a găsit nimic în neregulă la Spitalul Sf. Pantelimon
Dreptatea pacienților și toți care știau
Dezbaterea de fond a devenit aceea a îngrijirii paliative, deficitară în România și de care niciunul dintre miniștrii ultimelor decenii nu a vrut să se atingă.
Nu aducea profit de imagine, ar fi fost o muncă de detalii și îi privea pe cei care nu mai puteau constitui corp politic, de vreme ce vorbim despre oameni în fața morții.
Și atunci, medicii sunt cei care, într-un fel sau altul, decid asupra cazurilor de la ATI. Totuși, asta nu înseamnă, nici legal și nici moral, ca fiecare medic de ATI să decidă dacă un pacient trebuie să moară mai repede, pentru a elibera un pat de terapie intensivă, iar situația aceasta de îndumnezeire duce, pe termen lung, la struțo-cămilii dramatice de sistem.
Faptul că toți știau, că așa se face, limita este depășită acolo unde există proceduri, nu este în măsură să reabiliteze ordinea legală și nici pe cea morală, din contra: acolo unde limita este depășită după criterii interne, nevalidate, cine poate garanta că nu apar monstruozități cum pare a fi cazul celor două doctorițe?
Iar faptul că așa se face în sistem, pentru a suplini lipsa îngrijirii paliative, este de o monstruozitate colosală: a pretinde că faci un rău în numele binelui final arată compromiterea morală și, mai mult, menghina în care părem cu toții, inevitabil, prinși.
Ar fi însă o gravă eroare de judecată ca planurile să fie amestecate: decizia unilaterală și în afara regulamentelor de a întrerupe viața unui pacient și legitimitatea morală a întreruperii unei vieți irecuperabile, pentru a elibera un loc pentru potențiali pacienți recuperabili. Sunt două registre diferite și amestecarea lor, în momentul anxietății sociale care creează, natural, furie și agresivitate (frica și agresivitatea survin, de altfel, împreună), nu va duce decât la radicalizare.
Unii vor vorbi despre lege, alții de morală. Unii vor pretinde judecata în funcție de litera legii, alții vor pretinde că incorectitudinea și abandonarea de fond a sistemului medical pun medicii în aceste poziții ingrate.
E cea mai păguboasă cale de a rata atât erorile imense de judecată ale celor două doctorițe, cât și incapacitatea sistemului medical de a oferi îngrijire paliativă, prin asta o moarte demnă și totodată demnitate și ușurare familiei celui care moare.
Situația în care ne aflăm este una de traumă majoră pentru familiile celor care au murit la ATI Pantelimon, pentru că va exista dubiul că pentru viețile lor nu s-a făcut suficient, ceea ce e o povară nedreaptă pentru familii.
Limitarea pagubelor
Neîncrederea fie în justiție, fie în sistemul medical e o pagubă majoră, cu repercusiuni asupra sănătății populației și cu efecte novice în planul reprezentării politice, mai ales că urmează două scrutine importante, deși ofertele politice sunt submediocre.
Neîncrederea, furia, resentimentul vor prolifera în lipsa unei asumări clare.
Spațiul creat de vidul de legitimitate se va umple cu zgomot, oamenii vor avea acces la informații parțiale și lacunele de sistem vor merge mai departe, așa cum s-a întâmplat și post-Colectiv.
În acest vid de legitimitate, vor apărea cele mai sordide povești și experiențe din sistemul medical românesc, fără legătură cu un dosar care ar trebui să rămână penal, izolat, fără a crea percepția unei culpe colective.
E nevoie de un ministru al Sănătății care să-și asume rolul ingrat, e adevărat, de interfață și care, pe de o parte, să informeze constant populația, chiar și când e vorba despre lucruri rele, posibil decontabile electoral și, pe de altă parte, să fie o autoritate legitimată de medicii din sistem, astfel încât aceștia să nu se simtă vânați.