Oficialii ruși și chiar președintele Federației Ruse acuză din când în când Occidentul că ar fi provocat un sentiment rusofob în lume și că l-ar susține în continuare, mai ales după anexarea Crimeii și după declanșarea războiului din Ucraina, întitulat șmecherește „spețoperația (спецоперация)”, adică operațiune specială.
Ca și „spețoperația”, denumire care încearcă să mascheze un război în toată regula, acuzația de rusofobie adusă Occidentului încearcă să inducă faptul că nu Kremlinul ar fi provocat anumite resentimente în lume, ci forțe nevăzute din exterior, dușmănoase Rusiei și care ar merita oprobriul public.
Din capul locului trebuie spus că forțele nevăzute pot influența cancelariile, pot presa asupra unor persoane cu conștiința labilă, pot atrage aceste conștiințe în capcana intereselor. Dar este foarte greu pentru entitățile oculte să influențeze determinant opinia publică.
Ea își are legile ei, nescrise dar imuabile, și nu se lasă condusă decât de propria conștiință – una colectivă – și de propriile principii. Unul dintre acestea arată că marele public ia totdeauna apărarea celui agresat și niciodată agresorului.
Iar agresor este, în cazul nostru, cel care și-a anexat Crimeea cu de la sine putere, care a invadat Ucraina sfidând chiar și dreptul internațional și care amenință întregul continent, cu rachetele sale, etalându-le demonstrativ la defilarea din Piața Roșie. Un invadator n-a stârnit niciodată simpatie, ci numai o înverșunare aprigă, pornită în apărarea dreptății și a bunului simț.
A avut cineva vreodată motive să-l îndrăgească pe Genghis Han sau pe Atila, pe Hannibal sau pe Alexandru, pe cuceritorul Soliman sau pe conchistadorii Lumii Noi? Are cineva astăzi motive să-l îndrăgească pe cotropitorul Putin?
Poate par excentric în aprecierea pe care o fac, dar singurul argument cu care Putin își poate susține atât operațiunea din Crimeea, cât și pe cea din restul Ucrainei mi se pare acea pretenție de postulat, pe care la noi a încercat-o gașca lui Dragnea, când era majoritară și declara: „pentru că putem”.
Era de așteptat ca agresiunea brutală a Rusiei să provoace resentimente nu numai în Ucraina agresată, dar și în toată lumea civilizată, unde respectarea legilor internaționale este o condiție sine qua non, pentru păstrarea păcii și asigurarea ordinii pe continent și chiar în lume.
Este firesc ca acela care s-a năpustit asupra unui stat vecin, arborând sfidător steagul puternicei Rusii, să provoace resentimente rusofobe, dar am judeca greșit dacă am crede că ele sunt îndreptate către întregul popor rus.
Este de necrezut ca rusul de rând să se fi năpustit în Ucraina vecină din propriul capriciu și riscându-și viața. El a fost trimis, mințit că se duce la o „spețoperație” – ceva, ca un fel de defilare – nu la un război fratricid al două popoare slave, puse să se bată între ele.
Așa stând lucrurile, este puțin probabil ca resentimentele rusofobe iscate în lume să fie îndreptate împotriva întregului popor rus. Ținta lor este gașca putinistă, ascunsă între zidurile Kremlinului, și neîmblânzitul ei nacealnic.
Nu pare normal ca resentimentele să fie aruncate pe umerii a două sute de milioane de ruși. Aceștia sunt victime și ei, victime ale aceluiași Putin, nu agresori.
Socotindu-se atotputernic, șeful Kremlinului își încordează mușchii când vorbește și se exprimă în numele armatei, diplomației, istoriei (se vede un fel de nou țar Petru!), religiei, politicii, dreptului, al tot ce există.
În acest context, exclud ca resentimentele rusofobe, a căror existență nu poate fi tăgăduită sau ignorată, să aibă ca țintă două sute de milioane de ruși. Ele țintesc mai curând cele câteva mii de privilegiați care, pitiți între zidurile Kremlinului, au pretenția să-i reprezinte pe toți rușii, de la Pacific la Marea Baltică și la cea Neagră.
Adevărata relație dintre Putin și țara sa mi se pare a fi cea consemnată foarte lucid de scriitorul rus Mihail Șișkin (aflat acum în Estonia), care a publicat următoarele pe site-ul televiziunii publice estone: „Eu sunt rus. Putin comite crime atroce în numele poporului meu și al meu. Putin nu este Rusia. Rusia este îndurerată și rușinată. În numele Rusiei, îmi cer iertare în fața ucrainenilor”.
Nutresc convingerea că responsabilii măcelului la care asistăm nu numai că își vor cere iertare în fața ucrainenilor, dar vor și răspunde pentru ce au făcut.
În ce privește rusofobia, aș zice că înaintașii noștri europeni respectau valorile rusești în aceeași măsură în care respectau propriile lor valori, indiferent dacă sunt britanice, franceze, germane, italiene sau oricare altele.
Căci, trecând în revistă Pantheonul numelor ilustre ale Europei, nu poți aprecia dacă Zola sau Dumas sunt mai mari decât Dostoievski sau Tolstoi, dacă Mendeleev e mai valoros decât Lavoisier, dacă Mozart sau Verdi sunt mai merituoși decât Ceaikovschi sau Rahmaninov sau dacă marele Caruso era mai de vază decât nemuritorul Șaliapin.
Pe toți îi găsești aşezati cu aceeași egală cinstire în Encyclopedia Britannica, în Larousse, în Brockhaus Enzyklopädie sau în Enciclopedia Italiana Treccani.
De altfel, domnul Putin nu este singurul care încearcă să facă din rusofobie un instrument al său, de luptă contra lumii. Au încercat și alții. Mă voi referi aici la așa zisul „Testament al lui Petru cel Mare”, un fals dovedit de cercetători, apărut la începutul secolului XIX, pentru ca, pe fondul înverșunării anti-ruse, Napoleon Bonaparte să-și justifice agresiunea militară din 1812.
Avea nevoie să inoculeze simțul rusofob printre europeni și atunci a pus chiar dânsul să se confecționeze un document, capabil să sperie Europa, cu amenințarea pericolului rus.
Acolo, în „testament”, Petru ar recomanda urmașilor săi, la puncul 8: Dezvoltați-vă neîncetat către nord pe țărmul Mării Baltice și către sud pe țărmul Mării Negre”.
Iar, în finalul documentului, testamentarul le recomandă urmașilor săi: …năvăliți asupra Germaniei cu oștile voastre cele pregătite, pornind totodată și două flote mari: una de la Marea de Azov și alta de la portul Arhanghelsk, încărcate cu cete de luptători asiatici și însoțite spre apărarea lor cu flote înarmate de la Marea Baltică și Marea Neagră.
Trecând prin Marea Mediterană și prin Ocean, ele vor năpădi pe de o parte în Francia, pe altă parte în Germania. Biruind aceste două țări, restul Evropei va trece lesne și fără nici o împotrivire sub jugul Rossiei.
Aşa se poate şi aşa trebuie să ni se supună Evropa. Petru I”
Cuvinte cu pretenții profetice: trebuie să ni se supună Evropa! Nu la asta râvnește Putin? Nu asta gândea recent reprezentantul său, când vorbea de o singură autoritate, de la Vladivostok până la Madrid? Nu tot la așa ceva se referea un alt reprezentant, când lăsa de înțeles că un singur bombardament cu rachete este suficient, ca să scufunde sub ocean insulele Marii Britanii?
Și nu tot asta râvnise Hitler, când atacase Uniunea Sovietică, anunțând Barbarossa Betrieb, adică Operațiunea Barbarossa (tot operațiune, ca să vezi coincidență!) și demarând astfel cel de al Doilea Război Mondial?
Refuz să-mi imaginez ce ar putea demara Putin, când deplânge o rusofobie pe care el a declanșat-o, cu operațiunea sa specială.