Cu ani în urmă, când se elabora, se vota și se aproba actuala Constituție, nimeni nu întrezărea perspectiva unei pandemii de proporțiile celei pe care o trăim astăzi și care impune adoptarea de reguli noi, inevitabile pentru protejarea sănătății și salvgardarea vieților amenințate.
Dacă, în urmă cu ani, cel care elabora Legea Fundamentală ar fi intuit că abuzul de drepturi și libertăți poate mări numărul de îmbolnăviri și decese la nivel național, cu siguranță ar fi inclus prevederi, care să insiste pe faptul că nimeni nu poate invoca pentru cineva drepturi sau libertăți, dacă acestea amenință viața sau sănătatea altcuiva.
De altfel, chiar dacă actualul text al Legii Fundamentale nu insistă cu privire la prioritatea salvării vieților față de alte prevederi, socot că Legea permite o astfel de înțelegere, dacă este interpretată în spiritul ei.
Mă voi referi la art. 22, par (1) din Constituție, care stipulează: „Dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritatea fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate”.
Faptul că acest principiu este stipulat explicit, înainte de enumerarea tuturor altor drepturi și libertăți ale cetățeanului, sugerează că dreptul la viață și la integritatea persoanei este prioritar față de toate celelalte drepturi și libertăți.
Ca urmare, nimeni nu poate pune în pericol viața sau sănătatea altcuiva, cu motivația că o anumită libertate a sa surclasează garanția constituțională privind protecția vieții sau integrității fizice și psihice.
Respect litera legii, dar, să mă tai și n-am să cred că, în numele acesteia, ar avea cineva dreptul să nesocotească spiritul legii. Dimpotrivă, am convingerea că apărarea sănătății și a vieții este prioritară față de orice alt considerent și niciun articol, niciun paragraf, nimic nu poate îndreptăți periclitarea vieții cuiva, în numele dreptului altcuiva.
Chiar dacă au existat perioade întunecate ale istoriei, când dreptul la viață era pus sub semnul întrebării, predecesorii noștri l-au revendicat cu aplomb din vremurile cele mai îndepătate.
Mă voi referi la Decalogul lui Moise, după unii cel mai vechi cod de conduită socială cunoscut, care, la Porunca a șasea, glăsuiește poate mai lapidar, mai explicit și mai pe înțelesul tuturor, decât ar face-o orice Lege din cele de astăzi:
”Porunca a VI-a: Să nu ucizi”.
În conceptul actual, viața este bunul suprem, pe care nu ni-l poate curma nimeni. Pedeapsa cu moartea nu mai există în Codul Penal. A provoca moartea cuiva înseamnă a comite o crimă.
Și atunci mă întreb retoric: cum se numește faptul de a provoca zilnic zeci de decese, deși îmbolnăvirile care le-au produs ar fi putut fi evitate prin măsuri profilactice?
Cel care a refuzat măsurile, cel care i-a îndemnat pe alții să le refuze, cel care a predicat refuzul de la amvon, cel (sau cea) care l-a clamat de la tribuna Parlamentului, cel care a sfidat recomnadările experților, cel care a răspândit știri false despre virus, cum se numesc toți aceștia dacă cei care le-au dat crezare au ajuns în spital sau chiar în mormânt?
N-aș pune întrebarea atât de dur, dacă n-aș simți cum, bâjbâind pe marginea prevederilor legii și timorați de riscul unor încălcări în litera ei, factorii de decizie ai țării au adoptat soluția relaxării, tocmai în momentele când experții din lumea întreagă, din UE și din țara noastră prevedeau un nou val (zău, nu mai știu al câtelea!), unul mai sever decât toate celelalte.
Nutresc și astăzi convingerea pe care am mai exprimat-o și în trecut, că felul cum Avocatul Poporului și CCR au anulat unele măsuri ale Guvernului de prevenire a infecției, în numele unor libertăți individuale, lua în considerare numai litera Legii și deloc spiritul ei.
Legea Fundamentală ne-a oferit acel articol 22, citat anterior, care stipulează obligația statului de a garanta viața și integritatea (fizică și pshică) a cetățenilor. Pentru CCR, articolul de mai sus n-a fost suficient, iar înalta instituție n-a pregetat să desființeze o hotărâre a guvernului, cu argumentul că aceasta încalcă Legea – citită, firește, numai în litera ei.
Dar, între timp, hotărârea anulată produsese efecte și nimic nu poate arunca mai rău în derizoriu munca unui guvern, decât discreditarea măsurilor punitive, deja aplicate. Și asta numai în dorința de a respecta riguros litera legii, așa cum a citit-o CCR, și deloc spiritul legii.
Poate magistrații din CCR nici nu și-au dat seama că hotărârea luată de ei dădea apă la moară negaționiștilor, că protestatarii anti-virus au început să devină mai numeroși, mai incisivi și tot mai revendicativi.
În opinia mea, împiedicarea autoritățior de a acționa în sensul prevenirii infecției echivalează cu condamnarea multor cetățeni nevinovați. Unii sunt condamnați la spitalizare, alții la moarte. Nu știm câți, nu știm cine. Dar neputința noastră de a puncta cauzele decesului, om cu om, nu scutește pe nimeni de vina omuciderii!
Atenție, doamnă senator anti-mască, atenție domnilor copreședinți de la AUR, atenție și Înalt prea Sfințite ierarh constănțean, dacă un singur om s-a îmbolnăvit după ce sfidase măsurile de prevenire și dacă îmbolnăvitul a decedat urmare bolii, acel fapt se numește omucidere – ca să nu folosesc termenul mai dur din Codul Penal.
Îmi pun o întrebare simplă, ca un om simplu ce sunt: pentru aceste omucideri, pentru vieți, garantate de stat dar pierdute, nu răspunde nimeni? Iar dacă, așa cum vedem, nimeni nu răspunde, face totuși cineva ceva pentru a diminua răul, măcar de acum încolo?
Acel ceva, capabil să diminueze răul, ar putea fi revizuirea actualei Constituții. O Constituție revizuită ar putea include artcole, poate chiar capitole destinate anume situațiilor de excepție, cum este pandemia.
Nevoia de a revizui Constituția se discută demult. În iunie 2008, președintele de atunci, Traian Băsescu, înființa o comisie, condusă de Ioan Stanomir, care să pregătească o nouă Constituție.
Comisia a prezentat un raport de aproape 100 de pagini, în care, printre altele, avea în vedere șapte cerințe socotite a fi necesare pentru introducerea în noua Constituție. Raportul a rămas undeva, prin sertare.
Poate, în actualele condiții, cu o coaliție stabilă și majoritară, reluarea revizuirii Legii Fundamentale n-ar fi o problemă, dacă ar exista o persoană ferventă (așa cum a fost cândva regretatul Antonie Iorgovan), care să se angajeze cu competență și dăruire în această acțiune.
Deocamdată, asemenea persoană nu se observă și chiar dacă s-ar ivi cumva, ar fi foarte greu să se facă agreată de toate partidele coaliției, de care depinde votul în Parlament.
La elaborarea primei forme a Constituției, autorul ei, senatorul independent Iorgovan, și-a permis să analizeze documentul în devenire cu membri marcanți ai tuturor partidelor. Așa s-a ajuns ca prima noastră Constituție de după ‘90 să fie votată cu o majoritate mai mult decât confortabilă la 21 noiembrie 1991 și aprobată peste o lună prin referendum național.
Deocamdată, mulți politicieni se avântă etalându-și bunele intenții cu privire la revizuirea Constituției, dar nu văd încă acel expert de înaltă clasă, aplicat, independent, nealiniat și abnegat, care să se bucure de bunăvoința quasi-tuturor partidelor parlametare, pentru a-și putea finaliza misiunea.
Și, chiar dacă ar apărea un asemenea specialist, procedura de lucru necesită timp, iar graba nu este recomandată. Până se găsește persoana, până se elaborează noul text, până se pune acesta în acord cu toți factorii interesați, până se votează noua redactare și până se organizează referendumul național, nu putem aștepta indiferenți. Virusul nu așteaptă.
Ca urmare, revizuirea Constituției este necesară, dar pentru salvarea imediată a vieților amenințate, este necesară o soluție imediat. Imediat înseamnă să ne folosim tot de actuala Constituție, interpretând-o însă nu numai în litera, ci și în spiritul ei.
Ar fi binevenit un semnal din partea CCR cu privire la disponibilitatea sa de a pune în viitor mai mult accent decât până acum pe spiritul Legii, pentru ca factorii decidenți – timorați în prezent de ideea eventualei neconstituționalități a deciziilor luate – să redobândească îndrăzneala de a acționa fără teamă.