Adulți crescuți în comunism, lideri de sindicat și profesori, au recurs rapid, aprobați de alți adulți crescuți în comunism, la soluția reflex pentru orice situație dificilă: coerciția.
Cum bătaia nu mai poate fi promovată oficial, a fost scoasă la înaintare arestarea copilului supărător în camera de detenție din școală sau chiar exmatricularea lui, măcar temporară.
Așa cred ei că vor fi reinstaurate ordinea și disciplina, autoritatea profesorului. La atașamentul copilului față de școală oricum nu se gândește nimeni, pentru că nu interesează.
Școala nu e gândită ca un loc unde să mergi cu plăcere, din curiozitate și cu sentimentul că te dezvolți, ci locul detestabil unde, ca pe vremea comunismului, ești întins pe Patul lui Procust și adus la standard de oameni care știu ei mai bine și, deci, nu au nevoie să te întrebe decât dacă ai tema făcută.
Locul unde trebuie să asculți orbește, nu să fii ascultat, unde să fii dresat, nu educat, înțeles, îndrumat să te dezvolți conform propriilor înclinații.
Din start spun că nu sunt adepta excluderii sancțiunilor drastice, de tipul celor mai sus menționate. Dar ele ar trebui să existe doar ca ultima ratio, atunci când toate celelalte soluții au fost încercate și au eșuat.
Ce rezolvi dacă exmatriculezi sau izolezi elevul, cu excepția faptului că nu te mai enervează în școală? Un director de liceu îmi povestea că a recurs la exmatriculare o singură dată și, având în vedere ce s-a ales de copilul acela, este cel mai mare regret al carierei sale.
În loc să ne întrebăm cum să mai pedepsim elevul, cum să-l ostracizăm, izolăm, rușinăm, mai bine am începe prin a ne întreba de ce elevul acela este așa cum este. De ce este neatent, violent, de ce deranjează, de ce nu colaborează?
De asta ar trebui să se ocupe consilierii școlari și nu numai în situațiile de criză, ci și preventiv, observând comportamente, discutând, sesizând probleme. Dar când ai un consilier la 1.300 de elevi nu poți spera la vreun rezultat.
De asta ar trebui să se ocupe profesori de sprijin, pentru cazurile speciale, diagnosticate, care au nevoie de atenție suplimentară.
De asta ar trebui să se ocupe psihologi specializați pe zona minorilor, a căror intervenție să fie decontată de stat, pentru că asemenea ședințe sunt extrem de costisitoare pentru cei mai mulți dintre părinți.
Acești psihologi ar putea să înțeleagă profesionist care sunt mecanismele profunde, traumele, frustrările, fricile pe care copilul le exprimă prin comportamente deviante. Și să înlocuiască pedeapsa cu vindecarea.
Profesorii se jelesc că nu au autoritate asupra elevilor, că nu sunt respectați. Eu, nici ca elevă, nici ca mamă de elevi, nu am văzut încă vreun profesor care să merite respectul elevilor și să nu îl aibă.
Dar respectul nu vine cu forța. Doar mimarea lui poate fi impusă prin frică.
Respectul se câștigă prin atitudine și profesionalism, prin vocație. Profesorii nu știu sau nu sunt interesați să creeze punțile între ei și copii.
Respectul se câștigă cu respect. Cei mai mulți cred că la catedră e suficient să predai bine materia și să le bagi în cap cât mai multă informație.
Apropierea de elev, înțelegerea lui profundă, sesizarea nuanțelor de comportament sunt mofturi. Și, de aceea, de prea multe ori, între catedre și bănci sunt adevărate tranșee.
Am mai scris, ca părinte observ că generațiile acum în școală sunt dificile pentru că asupra lor e cu mult mai multă presiune decât era asupra copiilor pre-internet și pre-rețele sociale, pre-pandemie.
Că vrem sau nu să îi înțelegem, mulți dintre ei sunt în derivă, sunt rătăciți, derutați, bombardați senzorial. Nu de “o mamă de bătaie cum îmi dădea tata/mama/bunicul” au nevoie, ci de repere, îndrumare, bunătate și înțelegere.
Și, din păcate, cei ciuntiți de școala comunistă, mecanism de îndoctrinare și mutilare emoțională, educați cu frica, pedeapsa și critica, printre care mă număr, înțeleg foarte greu generațiile de azi și în loc să astupe rupturile, le transformă în canioane.
Am lucrat mult cu mine ca să scap de acest model, nu cred că am reușit pe deplin, simt că umbra “formatoare” e tot acolo, dar măcar îi conștientizez toxicitatea.
Așa cum e adevărat că am avut și șansa câtorva profesori adevărați care, cu vocație și curaj, au rupt sistemul distrugător și mi-au oferit și alt tip de model, la care să mă raportez și acum.
Nu cred în educația care permite orice, care validează orice, care nu impune limite și reguli. Sub nicio formă nu poate fi totul permis, iar sancțiunea face parte din învățare. Metoda face însă diferența.
Da, este esențial ca școala să te învețe regula și respectul pentru ea, dar asta nu se poate decât cu reguli clare, consecvente, logice și bine explicate. Copilul nu trebuie să învețe regula ca pe un arbitrariu la care ori se conformează, ori e pedepsit. “Faci așa, că așa zic eu” este rețeta falimentului.
Copilul trebuie să înțeleagă necesitatea, importanța, beneficiile, funcționarea regulii. Treci doar pe culoare verde nu pentru că pe roșu din semafor iese un par care te pălește, ci pentru că pe roșu te calcă mașina. Și atunci va asimila regula și o va înțelege, inclusiv sancțiunea pentru încălcarea ei.
E mult mai greu, ia mai mult timp decât efectul instantaneu al pedepsei, dar efortul merită.
Discuția despre tragedia de la Colegiul Creangă ar fi putut reprezenta un început de dezbatere reală. Din păcate, însă, ea a arătat doar cât de mulți adulți au rămas suspendați în școala comunistă și metodele ei.
Și cu cât mai mult timp rămânem sub această umbră, cu atât mai mulți tineri vom sacrifica.