Mă aflu printre puținii martori încă în viață ai ambelor evenimente, la care m-am referit în titlu. Din capul locului, nici pe departe nu se poate pune semnul egal între ele, dar nici nu putem nega faptul că asemănări bizare te pot pune pe gânduri.
Poate asemănarea cea mai izbitoare stă în faptul că principalul inițiator și organizator al penibilului întâmplat luni este un partid declarat admirator al foștilor legionari, iar ceea ce s-a petrecut în acel sângeros ianuarie 1940 a fost opera legionarilor.
Și atunci, ca și acum, revendicarea pricipală era guvernarea. Legionarii doreau să guverneze și nu vedeau altă cale decât forța, iar astăzi se observă că AUR tot la forță recurge. Nu amintește de râvnita guvernare, dar asta se citește printre rânduri.
Legionarii nu acceptau să guverneze decât singuri, după ce eșuase o încercare de guvernare alături de generalul Antonescu (ulterior, mareșal). Liderii AUR declară ostentativ că resping orice colaborare, deși nimeni până acuma (în afară de PSD, foarte-foarte discret) nu s-a oferit deloc.
În toiul rebelunii, legionarii vorbeau de un așa-zis front popular, care i-ar susține. AUR anunța luni că ar fi sprijinit de o așa-zisă „societate civilă independentă”.
Nici „Frontul Popular”, nici „Societatea Civilă Independentă” nu sunt entități văzute de cineva în carne și oase. Sunt două himere ale unor partide extremiste, nevoite să caute aliați în lumea himerelor, întrucât în alte lumi n-au găsit.
Și atunci, în 1940, și acum, în 2021, conflictul a început „spontan”, nu numai în Capitală, ci în toate marile municipii ale țării. Atunci, presa relata că acțiunile au demarat în toate capitalele de județ, acum un comunicat al jandarmeriei vorbește de 70 de mari localități. Evident, și atunci și acum, era un spectacol dinainte regizat și prezentat drept spontan.
Îmi aduc aminte că atunci legionarii au anunțat un război lung și chemau la luptă partizanii, simpatizanții și „patrioții”, în Piața Victoriei anunțând că lupta continuă și că nu va înceta.
Coincidență sau nu, domnul George Simion, co-președinte al AUR, anunța marți că „protestele nu trebuie şi nu vor înceta”.
Dar nu numai asemenea aspecte de suprafață și poate minore leagă cele două evenimente și respectivele formațiuni. Există unul major și de fond. În acel an zbuciumat 1940, când România pierduse o parte importantă din teritoriile țării – Basarabia, Bucovina, Ardealul de nord și Cadrilaterul – legionarii ridicau steagul luptei sub crezul unei noi uniri. Promiteau recăpătarea teritoriilor.
Evident, nici ei nu aveau vreo viziune privind felul cum ar recăpăta teritoriile. Nimic nu depășea stadiul declarativ și nici nu se putea alfel, întrucât dezmembrarea țării avusese girul unei supraputeri străine, discreționară atunci în Europa.
Formațiunea AUR și-a făcut siglă din ideea unionistă, prezentând o hartă a țării, cu frontierele de la răsărit neconturate. Sunt numai ascunse în spatele unor stele care ar sugera simbolurile UE, dacă n-ar avea caracter revendicativ și firește anti-european.
Ideea de unire a românilor a demarat totdeauna de la periferie spre centru (Iași, Chișinău, Cernăuți, Alba Iulia) și niciodată invers. Demarată din teritoriu, ideea sugerează cu adevărat unirea. Inițiată de la București, unirea ar fi sugerat, cum spuneam, anexare, cucerire. Ar fi altceva.
Mai citiți și puțină istorie, că nu strică, domnule George Simion!
Noțiunea de anexare displace la Chișinău și nu este nici în spiritul adevăraților unioniști de la București. Ba chiar aș zice că acolo, la Chișinău, ideea o simt respingătoare nu numai rusofonii, cei de alte etnii, ci și mulți moldoveni, pătrunși de atâta mândrie pentru trecutul lui Ștefan cel Mare și al lui Alexandru cel Bun, încât nici nu le vine să-și spună români, chiar dacă vorbesc românește.
Demarată la București, ideea de unire se compromite pe ea însăși și devine neatractivă pentru moldoveni. Dar servește perfect intereselor celor care n-o doresc, ci doar le convine s-o vehiculeze, ca s-o facă dezagreată, nedorită, inacceptabilă. Cine or fi ei? Dacă aș ști, v-aș spune.
Să revenim însă la evenimentele din România anului 1940. Nu este un secret faptul că ele erau regizate sub auspiciile potentaților de la Berlin. Hitler își făcuse un mic laborator la București, unde două grupuri de cobai – români și unii și alții – urmau să-i demonstreze lui, prin luptă dreaptă, cine-i mai puternic și deci mai de nădejde.
Lupta a fost violentă, au murit oameni, au fost distruse bunuri materiale și – impresionant – a fost doborât cu tunul Palatul Cantacuzino din piața Victoriei, un unicat arhitectonic, reprezentativ în felul lui, conceput într-un stil baroc-rococo, neregăsit în nicio altă construcție bucureșteană.
Ruinele bunurilor de patrimoniu au fost jefuite după rebeliune, iar ce a mai rămas a fost cules ulterior de armată, la grămadă, cu buldozerul, și depozitat pe un teren viran, undeva în apropierea străzii Știrbei-Vodă.
Și totul numai pentru ca experimentatorul de la Berlin să privească de acolo cine va învinge în luptă dreaptă în eprubeta de la București, ca să-i sprijine puterea.
Nu îndrăznesc să merg cu gândirea mai departe, dar nici nu exclud ideea că, undeva în depărtare, cineva regizează evenimentele din Piața Victoriei de astăzi, urmărind la televizor cum se bat între ei cobaii români.
