Cu 17 miniștri plini și doi interimari la Transporturi în ultimii 10 ani, România nu a reușit progresul cel mai mic: locurile de pe biletul de călătorie cu trenul să corespundă cu locul din tren și aerul condiționat să funcționeze vara.
Reușește însă să se asigure că tinerii care au fost acceptați la o facultate din străinătate nu se vor întoarce în țară. Îi conduce până la graniță, într-un zgomot de fond din care se cern resentimentele și descurajările.
Ori de câte ori ai de-a face cu autoritățile române, oricare ar fi ele, întâlnești un paradox: cu cât societatea se desprinde tot mai mult de traumele, obiceiurile și cultura dominante în comunism și în primii ani de postcomunist, cu atât statul devine tot mai retrograd, disfuncțional, așa cum sunt, de pildă, clădirile lăsate în ruine, până (de)cad tot mai mult sau scările de la metrou care într-o zi se opresc și nimeni nu le mai repară, iar ele se scorojesc, adună mizerie și rămân așa, suspendate între două lumi: lumea în care au o utilitate, funcționează tocmai pentru că folosesc la ceva și lumea în care lucrurile sunt abandonate în degradare și sunt lăsate în mizeria și inutilitatea lor, în văzul lumii.
Ar fi putut să: tragedia cea mai mare a acestei țări guvernate într-un cor al mediocrității căreia nu-i poți găsi cusur, și atunci ce să critici, încât critica să schimbe ceva? Îi aparține lui Andrei Pleșu cea mai bună descriere: viciul practicat cu desăvârșire poate trece drept virtute.
Problema e că, atunci când se întâmplă asta, speranța și încrederea socială sunt complet blocate, chiar și acolo unde erau pe un cec în alb, la generația care nu știe să dea „șpagă”, să caute pârghii prin care să fenteze reguli și cozi și care nu se așteaptă ca statul să o fenteze, să-i pună piedici, să o șicaneze sau să nu aibă habar să-și facă treaba.
Când fiica mea a reușit într-o zi să rezolve diferite treburi administrative în București și s-a întors acasă senină, am spus tuturor că asta a fost, odată cu schimbul de generații, România se scutură de bagajul pe care îl căra din comunism încoace și devine o cu totul altă țară.
Nu se vor construi autostrăzi peste noapte, dar se vor începe proiecte fără a ști din capul locului că la un moment dat se vor opri, vor ieși la iveală găunoșenii și drumul va rămâne așa, între lumi, ce nu este și ce ar fi putut să fie.
Îmi spuneam că una dintre cauzele disfuncționalităților majore era comportamentul post-traumatic al generației mele, care atunci când are în față un funcționar public care trebuie să pună o ștampilă, o apostilă, să elibereze o adeverință devine anxioasă: cel din față sigur ne va întoarce din drum, mai trebuie o cerere, nu e ora potrivită, e pauză de masă, chiar dacă nu scrie pe site și așa mai departe.
La fel, când intrăm într-un spital public, nu știm dacă e cazul sau nu să avem un plic, dacă da, cum îl dăm, mâna din buzunar arde și simțim deopotrivă suferința noastră și a celui din față, nu doar subplătit în sistem, ci și umilit de condițiile în care trebuie să practice medicina.
Iarăși, dacă e momentul să ne înscriem copilul la școală: care sunt rețelele subterane care știu care sunt școlile cu adevărat bune, cum se intră la ele, cu cine trebuie să facă meditații, pe de o parte, și cum va fi copilul pus în valoare, cum se va dezvolta intelectual și cum va dobândi el instrumentele de a putea trăi într-o țară normală, pe de altă parte.
Generația fiicei mele nu are aceste disonanțe cognitive de zi cu zi, nu știe ce înseamnă să te simți moral amputat dacă folosești o mică intrare undeva, la un medic pentru mama care altfel nu ajunge la tratament, știind că alte mame nu au copii care să fi găsit o intrare și că alți copii se simt neputincioși că nu-și pot salva mamele.
Pentru că toată această descurcare în România se soldează cu o luptă interioară de care nu suntem mereu conștienți, dar care face ceea ce fac traumele ascunse: ne otrăvesc alte părți din viață.
Așa părea, după victoria ei senină de a se descurca cu instituțiile statului, fără a trece prin tot acest proces de conștiință. Habar nu are că acum puține decenii bunicii ei se duceau la ghișeu cu o atenție, că atunci când ea s-a născut ți se spunea cât costă nașterea, cu anestezist cu tot, că numai firea mea slabă a făcut să nu încerc un centimetru să depășesc limita a ceea ce eu numesc morală și să nu o mut din școala de cartier, ceea ce s-a dovedit a fi o alegere în beneficiul ei.
Îndrăzneam chiar să mă obișnuiesc cu gândul că, după ce-și va fi încheiat studiile în străinătate, se va întoarce în România, așa cum îmi spune că intenționează să facă și prieteni de-ai ei.
Peste câteva zile, a făcut prima ei călătorie singură cu trenul, câteva sute de kilometri, să-și vadă bunicii înainte de marea plecare. Am convins-o din prudența (generației) să accepte bilet la clasa I, e caniculă, aglomerat, la clasa I sigur va fi aer condiționat.
Nu, nu era pic de boare de aer, doar cele +40 de grade, îmbibate cu miros de alcool. România nu e țara în care dai un ban în plus și primești un serviciu, ci după cum îți e norocul (sau ghinionul). În mod paradoxal, la clasa a II-a, aerul condiționat funcționa, dar disfuncțional: aerul care intra era și mai cald.
Și dacă asta poate trece drept o mică aventură de notat în jurnal, călătoria de întoarcere i-a pus pe buze primul „Bine că plec din țară!”. Locul de pe biletul cumpărat cu o zi înainte nu exista, explicația oficială fiind aceea că, în ziua plecării, se schimbă vagonul (sic!) și cumva, pe o foaie, existau notate niște corespondențe, dar nici acelea nu funcționau.
Iar aerul condiționat, călătorii mai vechi știau, merge doar iarna.
Nu există o morală generală a acestei istorisiri cotidiene, pentru că, din nou, filtrul generației mele e compromis de tipul de așteptări sociale pe care le am de la ceilalți și de la autorități.
Dar ar putea fi totuși filmul derulat live în fața ochilor noștri, în care statul decrepit și oficial numit de președintele țării eșuat denaturează potențialul copiilor noștri și le arată că ori se compromit și intră în mecanismul corupției, ori trăiesc învinși într-o țară în care banca din Cișmigiu plină de găinaț va strânge și mai mult găinaț, nu o curăță nimeni, ori pleacă și se întorc doar de Sărbători, când au parte de țara din perimetrul patriei mici și atunci supraviețuiește măcar nostalgia.