Se încheie în tonuri politice, economice și sociale mohorâte o eră ce începuse însorit, ca una a marilor speranțe. Ieșirea pe „ușa laterală” a istoriei, în tăcere și discreție jenantă, a Președintelui arogant, sfidător și autosuficient, ascuns acum de strategii PNL și de candidatul său în alegeri pentru a nu-i trage și mai rău în jos, este semnul cel mai clar al recunoașterii eșecului intern.
În planul politicii externe și de securitate, este o altă discuție, dar ea trebuie purtată în contextul unei etape istorice turbulente, în care numai cineva care ar fi fost agent FSB ar fi putut să facă altceva în regiunea noastră decât să rămână apropiat de NATO, UE și SUA (o să mai discute istoricii, peste 15-20 de ani, despre Viktor Orbán…)
Așa că rămânem la imaginea și bilanțul intern, este singurul care a depins efectiv de titularul funcției, nu de contextul internațional. Teoretic, un președinte bine văzut de societate ar fi trebuit să fie acum un atu, nu o piatră de moară pentru liberali.
În toamna târzie a lui 2014, am exultat (cred, toți de aici) după „smulgerea” în turul al doilea, cu un efort politic uriaș din partea noastră, cu implicarea de bună credință a oamenilor și cerbicie la cozile nesfârșite de la secțiile de votare, a unei victorii care ne-a făcut să credem că va fi bine.
Victoria de acum zece ani ne-a înseninat pentru un timp perspectivele politice, ne-a dat încredere că, „pas cu pas”, vom avea „un alt fel de politică în România”.
O parte dintre noi chiar am contribuit, cât se poate de concret (detaliile nu mai contează, cel puțin nu în contextul actual), în momentele sensibile de început, în care lucrurile nu arătau prea optimist, la campania și victoria strălucitoare a Președintelui Iohannis, din noiembrie 2014.
Apoi, a uitat repede de mulți dintre cei care l-au ajutat să decoleze, chiar la lansarea campaniei.
Această victorie a fost repetată confortabil, previzibil și fără strălucire în 2019, când nu mai era cine știe ce performanță să o învingă pe Viorica Dăncilă. Ambele victorii și mandate prezidențiale au fost însă bazate esențialmente pe voturile anti-PSD. Nici acum nu cred că alternativa la Iohannis (Ponta sau Dăncilă) ar fi fost mai bună, dimpotrivă, dar asta nu înseamnă nimic în evaluarea rezultatelor Erei Iohannis.
Ne-am înșelat așadar îngrozitor cu privire la ce a urmat pe plan intern, în deceniul 2014-2024, iar România politică a involuat masiv, dramatic. Și alte „Românii” au involuat – cea educațională, cea a justiției și statului de drept, cea a încrederii în stat și administrație, cea a responsabilității deciziilor economice guvernamentale și a promisiunilor (tot mai populiste și mai aberante), cea a democrației, presei și instituțiilor publice, cea a meritocrației.
A fost un deceniu al regresului politicii românești și statului român. Lucrurile bune care s-au întâmplat în România, nu puține, se datorează inițiativei oamenilor de calitate ai acestei țări, oportunităților oferite de UE, companiilor private, mediului academic, societății civile etc.
Când spunem că România politică a involuat grav ne uităm, desigur, la tabloul actual, la calitatea democrației și a resursei umane din partide, la candidații actuali, la procente, tendințe etc.
Ce vedem, care sunt concluziile deceniului? Observăm ușor riscul ca PSD să preia controlul politic total al instituțiilor democratice, la toate cele trei niveluri (Președinție, Parlament, Guvern), depășit poate doar de riscul ca un candidat antioccidental să se mute la Palatul Cotroceni pe 21 decembrie, prima dată după căderea comunismului, plus o lipsă dezolantă de soluții politice, despre care am mai scris.
Partidele mainstream (PSD, PNL, USR, UDMR) sunt lipsite de credibilitate largă, națională, și mai respiră astăzi doar prin bulele partizane proprii, exaltate, de pe rețelele sociale sau din micile comunități dependente de stat, prin structurile organizatorice bine dezvoltate și prin rețelele lor clientelare.
AUR și SOS sunt coșmarul ideii de România Europeană, în care (încă) mai credem. Partidele mainstream vor obține pe 1 decembrie a.c. rezultate mai slabe decât propriile lor rezultate din decembrie 2020 (sau, în cel mai bun caz, aproape de nivelul fiecăruia de acum patru ani), iar aceasta este o concluzie cât se poate de sugestivă despre eșecul partidelor politice cu minim două legislaturi parlamentare. Niciunul nu a crescut.
Cel mai notabil eșec îl va avea în alegerile care urmează curând PNL, previzibil și explicabil prin pedeapsa pe care societatea românească i-o va aplica pentru trădarea electoratului anti-PSD, însă și după erodarea firească a unei guvernări de peste cinci ani (2019-2024) în condiții dificile, cu multiple crize.
PNL va ști probabil să se reinventeze în 2025, așa cum a mai făcut de mai multe ori, având o bază puternică (în 1993, în 2000, 2004 și 2016), sub o nouă conducere și cu o nouă direcție.
Dacă vor alege din nou guvernarea cu PSD, la presiunea (șantajul) primarilor și a clienților care așteaptă funcții și contracte guvernamentale, PNL ar putea intra definitiv în zodia partidelor-balama, osificate pe palierul mediocru de 10-15%, bune numai de completat majorități și de șters pantofii cu ele, de către cei mari.
Citeşte integral analiza lui Valentin Naumescu Puneți-vă centurile! Aterizăm, la finalul Erei Iohannis. Ce facem când ajungem la sol, în decembrie? pe CentrulPolitic.ro