Un înalt oficial rus, respectiv fostul președinte și premier al Federației Ruse, Dmitri Medvedev, definea astfel, săptămâna trecută, motivația țării sale privind războiul cu Ucraina, într-o declarație pe canalul Telegram. Citez:
„Scopul este pacea pentru generațiile viitoare de ucraineni și posibilitatea de a construi în sfârșit o Eurasie deschisă, de la Lisabona până la Vladivostok”.
Atâta mai lipsea să spună că, în viziunea sa, „Europa deschisă” va avea capitala negreșit la Moscova, iar conducerea supremă la Kremlin. Harașo, Europă!.
Auzi, scopul este pacea! Istoria a cunoscut și alte personalități care clamau războiul, în numele păcii. Generali și mareșali făceau asemenea declarații înainte de a porni la atac, capete încoronate le țineau isonul și chiar cei mai înalți prelați ai bisericilor binecuvântau trupele plecate la război, anume ca să ucidă și să distrugă totul în cale, în numele păcii.
N-am auzit un slujitor al altarului să oprească măcelul, cu motivația că Iisus n-a propovăduit omorul și chiar Decalogul primit de Moise de la Însuși Cel de Sus glăsuia scurt și fără echivoc la porunca a VI-ea:
„Să NU ucizi!”.
Binecuvântarea pe care însuși PF Kirill o revarsă asupra celor trimiși să ucidă și să dărâme i-a cam izolat pe aceștia de restul lumii creștine. Patriarhi, mitropoliți, episcopi și alți capi ai ortodoxiei din afara Rusiei s-au delimitat formal de cel moscovit.
Aș aprecia chiar ca emoționantă poziția Patriarhiei Române, care, evitând cu delicatețe rostirea de nume, n-a evitat totuși duritatea, când s-a exprimat prin purtătorul său de cuvânt:
„Datoria lucidității ne obligă să discernem inclusiv între un autentic și demn Întâistătător al Bisericii lui Hristos și un opulent patriarh demisionar din punct de vedere moral și creștin prin complicitatea sa cinică cu politicul asasin și prin asocierea la cele mai hidoase lucruri pe care omul antihristic, care mimează credința în Dumnezeu și patriotismul, este capabil să le comită cu atrocitate.”
Răspunsul blamează ipocrizia iubitorului de „pace” care speră să ajungă învingător („el”, nu altul) și să-i țină la respect pe învinși („ei”, adică toți ceilalți).
Latinul definea în termeni eleganți așa ceva, ca fiind pax imposita, adică o pace impusă, iar noi îi spunem, pur și simplu, cu sula-n coaste, adică același lucru, în termeni vulgari.
Numai că fostul președinte rus Medvedev face o confuzie istorică, atunci când vorbește de Lisabona și Vladivostok. Sintagma nu-i aparține deloc. A emis-o cândva, în cu totul alt context, fostul președinte al Franței, generalul Charles de Gaulle.
Eminenta personalitate europeană n-o rostea cu gândul la vreo invazie sau cu intenții hegemonice și la anexarea de teritorii, ci numai la un concept – citez: „cultural și civilizațional – de la Lisabona la Vladivostok, în orice caz departe, mult dincolo de munții Urali”.
Este o impietate să te referi la cuvintele unui mare pacifist european, ca să explici, cumva, că scopul prăpădului declanșat de Rusia în Ucraina ar fi... pacea!
Dar, în viziunea kremlineană, scopul se modifică, în funcție de cine vorbește și de momentul când vorbește. Hai să ne reamintim, aşadar, care era scopul „Operațiunii Speciale”, așa cum îl definea președintele Putin la 24 februarie, chiar în ziua invaziei. Citez:
„Scopul este de a proteja oamenii care au fost supuși hărțuirii și genocidului de către regimul de la Kiev timp de opt ani. Și pentru aceasta vom proceda la demilitarizarea și denazificarea Ucrainei, precum și la aducerea în fața justiției a celor care au comis numeroase crime sângeroase împotriva civililor, inclusiv a cetățenilor Federației Ruse”.
Numai cenzura severă impusă de regimul putinist face ca, după mai bine de o lună și jumătate de război în toată regula, cu morți, răniți. distrugeri și refugiați, să nu apară în presa rusă întrebări pe care, cu siguranță, opinia publică le are pe buze, le simte în gând și se abține cu greu să le rostească:
- Câți oameni din cei supuși altădată hărțuirii și genocidului de către regimul de la Kiev se văd acum protejați de regimul de la Moscova și puși într-un loc sigur?
- Au știut, oare, soldații că „operațiunea” la care sunt trimiși le pune în pericol sănătatea, integritatea corporală și chiar viața sau au crezut că este un fel de exercițiu militar, cam ca la poligonul de trageri? Iar, dacă n-au știut, de ce nu li s-a spus și cine trebuia să le spună?
- Câte persoane au fost victimele pretinsului „genocid”, anterior „operațiunii”, și câți morți au căzut și cad zilnic în ambele părți ale beligeranțior? Câte persoane au zăcut sau mai zac încă prin spitale?
- Dacă ceea ce se petrece acum în Ucraina nu este război, ci numai o operațiune specială, atunci uciderea zecilor de mii de civili și militari, plus rănirea a cel puțin tot pe atâta, asta nu se numește genocid provocat în timp de pace?
- Oare responsabilitatea genocidului nu este în sarcina celui care rostise cu gura lui la 24 februarie că s-a pus personal în fruntea respectivei operațiuni?
- Cine ar trebui acum să fie adus în fața justiției pentru comiterea de crime sângeroase împotriva civililor din Ucraina, inclusiv femei, copii, bătrâni, bolnavi neajutorați? Cine, oare: cei atacați pe teritoriul lor sau cei care au invadat teritorii străine cu motivații ce ating ridicolul: denazificare într-o țară de unde invadatorii naziști au fost goniți acum vreo opt decenii și demilitarizarea aceleiași țări, incomparabil mai puțin militarizată decât însuși atacatorul?
- În fine, ar trebui, oare, să dea cineva socoteală pentru a fi provocat dizlocarea de la casele lor a peste zece milioane de oameni, din care peste patru milioane, în majoritate femei și copii, și-au căutat adăpost peste graniță, cât mai departe, în Occident.
Deloc preocupat de asemenea întrebări, de care cenzura ferește augustele sale urechi, domnul Putin n-a pierdut prilejul marți să aducă ceva completări la cele spuse inițial, profitând de vizita omologului din Belarus, Lukașenko:
„Scopurile sale (invaziei în Ucraina – nota red.) sunt perfect clare și nobile. Pe de o parte, ajutăm și salvăm oameni, iar pe de altă parte, pur și simplu, luăm măsuri pentru a asigura securitatea Rusiei însăși. Este clar că nu am avut de ales. A fost decizia corectă.”
Culmea ipocriziei este să afirmi că salvezi oameni, atunci când ucizi mii de oameni și să declari că asiguri securitatea Rusiei, care n-a fost amenințată sau invadată de nimeni. Își poate cineva imagina că securitatea uriașei Rusii era amenințată cu ceva de Ucraina?
N-a avut de ales, între ce și ce? Între a declanșa un război nimicitor, cu victime omenești și distrugeri uriașe, pe de o parte, și renunțarea la așa ceva, cruțarea vieților evitarea distrugerilor și rezolvarea conflictelor fie prin dialog, prin medierea dialogului, prin apelarea la o instituție internațională de justiție sau prin supunerea cazului în arbitrajul politic al ONU.
Domnul Putin a avut de ales, dar a preferat războiul. Este greu să crezi că sute de mii de ostași sunt puși pe poziții doar pentru Ucraina. Nu trebuie să fii mare strateg ca sa intelegi că liderul rus țintește mai departe, dar nu știm unde.
Mai departe, până la Lisabona? Cale lungă, imposibilă numai cu o „Operațiune Militară Specială”, și tot imposibilă chiar și cu Al treilea Război Mondial, în vederea căruia domnul Putin a și pus butonul roșu în stare de alertă.
Cu ajutorul crediciosului Lukașenko, planurile sunt mari, butonul pregătit, „trădătorii” au fost dați afară sau trimiși în gulag, iar credincioșii rămași stau aliniați smirnă, așteptând ordinele. Etapa a doua s-a încheiat, iar generalii așteaptă etapa a treia, nu se știe nici unde, nici când.
Poate în nord la Marea Baltică, pentru a-l bucura pe Lukașenko, poate în centru, spre Polonia, spre Dunăre, undeva aproape de republica Transnistria, un stătuleț ceva mai fantomă decât republica de operetă Donețk și republicuța de alături, Lugansk.
Toate trei sunt greu de identificat istoric, geografic și mai ales lingvistic, dacă ținem seama că limba luganscă nu există, cea donețcă nici atât, iar transnistrienii vorbesc la firul ierbii numai „moldovinești”, adică pa maldavski, iar la vârful piramidei, sus de tot, numai pa russki.
Noroc că Europa e mare, NATO și mai mare, apărarea e tare, iar până la Lisabona drumul este prea lung și prea bine apărat, pentru ca să învețe și portughezii cum se vorbește la vârf – Doamne ferește! – tot pa russki!