Nu sunt critic de film, așa că nu voi exprima nicio opinie despre valoarea artistică a producției. Voi spune doar atât, din respect pentru cititori și părerile lor, că mi-a plăcut.
Dar nu despre controversa dintre specialiști și conflictul estetic vreau să scriu, ci despre comportamentul uman în fața unei catastrofe.
În opinia mea, șocant la “Don’t Look Up” e că surprinde reacția noastră din timpul pandemiei, una care ne-a răscolit viețile timp de doi ani.
Poate, dacă nu avea virusul pe fundal, filmul provoca mai puține controverse și era perceput ca o satiră politică la adresa mandatului de președinte al lui Donald Trump.
Dar așa, el surprinde raportarea noastră la catastrofă – de la nepăsare, la neîncredere în informații și lideri, la teamă, revoltă și acceptare.
Un ciclu care poate fi observat și astăzi cu două componente, una socială și alta, individuală.
Deși suntem cu toții amenințați, fiecare dintre noi percepe pericolul într-un mod personal, dar comportamentul fiecăruia dintre noi are și consecințe generale.
Cred că mi-a plăcut “Don’t Look Up” pentru că este și despre pandemie, despre cum liderii politici, dar și corporațiile, au încercat să folosească o tragedie în scopuri personale și, rând pe rând, au eșuat, care de care într-un mod mai ridicol.
Au rămas în picioare doar cei care au comunicat simplu și sincer cu cei pe care-i îndrumau, indiferent că au fost șefi de stat sau directori de companie.
Îi las pe critici să se certe pe calitatea prestației actorilor, a scenariului și a regiei. Vă recomand, dacă nu l-ați văzut încă, să nu-l ratați.
E un film despre fiecare dintre noi și despre provocările complicate ale vieții la care trebuie să găsim răspunsuri zi după zi. Și, câteodată, obosim!
