Întâmplător sau nu, locul ales pentru summitul precipitat Trump-Putin este cel care simbolizează cel mai bine tranzacționalismul ruso-american de dinaintea lungului lor război politic. În 1867, Imperiul Rus a vândut Alyeska („pământul cel mare”) Statelor Unite ale Americii, pentru 7,2 milioane de dolari.
- Trump confirmă o întâlnire istorică cu Putin, în Alaska, pe 15 august. Președintele SUA vorbește de un schimb de teritorii
- Summit în Alaska – De ce îl primește Trump pe Putin la capătul lumii, unde SUA și Rusia se ating
Rusia are o lungă istorie de război politic, informațional și hibrid împotriva SUA și a democrațiilor liberale occidentale. În 1945, la câteva luni după moartea lui F.D. Roosevelt, odată cu Conferința de la Potsdam, devenise clar că foștii aliați din al Doilea Război Mondial, Uniunea Sovietică și SUA, vor intra într-un lung și periculos război politic, care avea să marcheze profund deceniile Războiului Rece dar și pe cele ale perioadei post-Război Rece.
Primul „țar” care va păși în Alaska, pe 15 august 2025 (literalmente primul autocrat din istoria Rusiei, căci cei de dinainte de 1867 nu au vizitat niciodată ținuturile rusești îndepărtate din America de Nord), este un locatar al Kremlinului și ofițer KGB vizat de un mandat internațional de arestare emis de Curtea Penală Internațională de la Haga, pentru crime de război.
Cele două state nu fac însă parte din Statutul de la Roma și nu aplică deciziile CPI, după ce inițial au semnat convenția dar ulterior s-au retras, dându-și seama că ar fi posibil ca într-o zi înalți demnitari ai lor să fie vizați de mandate internaționale de arestare, ceea ce este inacceptabil pentru marile puteri.
Astăzi, Alaska reprezintă punctul de contact teritorial între cele două puteri non-europene (Rusia nefiind o țară europeană, în esența despotismului ei asiatic) și totodată simbolizează spațiul arctic, care generează cele mai mari tensiuni geopolitice și geostrategice emergente dar și cele mai mari noi oportunități de afaceri, comerț, transport și investiții de pe planetă, pentru acest secol. Însă legătura între Alaska și Ucraina cu greu ar fi putut fi anticipată până acum câteva zile.
A pretinde că aduci pacea Europei în Alaska, la mii de kilometri de locul războiului, fără a permite accesul la discuții al țării invadate și al reprezentanților democrațiilor de pe continentul în cauză, este un pariu cel puțin curios.
Discuțiile de sâmbătă de la Londra, cu participarea vicepreședintelui JD Vance, arată că „oferta de armistițiu” vehiculată de sursele americane și ruse în ultimele zile nu este acceptată de europeni și, bineînțeles, nici de Ucraina. Marea Britanie, Germania și Franța au arătat că nu poate fi acceptat un acord negociat fără Ucraina și nici așa-zisul „schimb de teritorii” peste capul Kievului.
Acesta este motivul pentru care mă aștept să apară noi elemente și noi dezvoltări, unele chiar spectaculoase, până la summitul de vinerea viitoare (15 august), inclusiv o posibilă invitare a președintelui Zelenski în SUA (poate chiar în Alaska), aceasta depinzând exclusiv de voința președintelui Trump, fiind vorba de teritoriul american și de o invitație în plan politic bilateral, la care Putin nu se poate opune.
Dacă dictatorul rus nu acceptă participarea președintelui ucrainean la summit, atunci ar putea avea loc imediat după summitul SUA-Rusia un summit SUA-Ucraina și apoi anunțarea unei întâlniri mai largi a democrațiilor occidentale, în care UE și Marea Britanie, care susțin Ucraina, trebuie să aibă un cuvânt important de spus în conturarea arhitecturii de pace în Europa.
La prima vedere, un armistițiu în războiul din Ucraina ar trebui să bucure Europa. Este, fără îndoială, și în interesul Ucrainei și al întregii Europe ca războiul să se încheie. Dar lucrurile nu sunt atât de simple, căci modul în care se finalizează un război contează și există, desigur, situații mai rele în perspectivă pentru Europa, care pot decurge dintr-o pace nedreaptă și instabilă, decât continuarea războiului actual de uzură pe termen indefinit, care poate măcina resursele oricum pe cale de epuizare ale agresorului rus.
Un anumit scepticism european față de credibilitatea, soliditatea și șansele acestui demers politico-diplomatic ruso-american improvizat pe „repede înainte” este inevitabil.
Aici nu e vorba de un show de televiziune pentru publicul MAGA și nici de concursul pentru Premiul Nobel pentru pace, ci de o înțelegere profundă, esențială, a Războiului lui Putin împotriva Occidentului, început în 2008, odată cu invadarea Georgiei, care era pe punctul de a adera la NATO, și continuat cu anexarea Crimeii și războiul din Donbas în 2014, apoi cu marea invazie din februarie 2022. Fiecare nouă etapă a acestui război declanșat de Putin a fost mai amplă și mai agresivă decât precedenta, chiar dacă au fost separate de pauze de câte 6-8 ani.
Stratagema lui Putin, căruia i se termină resursele economiei de război, așa cum a avertizat nu demult guvernatoarea Băncii Centrale a Rusiei, constă tocmai în încercarea de deturnare a lui Donald Trump de la anunțul din iulie privind impunerea de sancțiuni Rusiei și partenerilor comerciali ai Rusiei.
Putin speră să îl atragă din nou pe Trump de partea Rusiei, făcându-l să înghită obiectivele invaziei rusești în Ucraina, împachetate acum ipocrit sub forma unei „oferte de armistițiu”.
Într-un moment în care se reîncălzeau relațiile americano-ucrainene și se punea la punct un nou mecanism de ajutor militar occidental pentru Ucraina, coordonat de NATO (PURL), cu implicarea SUA, Putin cere și anunță brusc un summit rapid și insuficient pregătit Rusia-SUA, pentru a-i forța mâna președintelui american și a încerca să-l îndepărteze din nou pe Donald Trump de Volodimir Zelenski și de aliații europeni. Nimic nu este mai important pentru Kremlin decât să provoace o fractură a relațiilor transatlantice.
Cu siguranță există și chestiuni ale acordului ruso-american pe relația bilaterală (cel mai probabil, economice), care nu sunt cunoscute opiniei publice. Desigur, este dreptul deplin al președinților SUA și Rusiei să se întâlnească într-un summit și să ajungă la o înțelegere privind relațiile bilaterale. Nimeni nu poate contesta asta.
Dar nu aceasta este problema în discuție, ci războiul din Ucraina, perspectivele Europei de Est și noua ordine de securitate europeană.
Ne este greu să ne imaginăm în prezent Moscova și Washington într-o relație bruscă de colaborare și parteneriat, cu atât mai mult cu cât Rusia face parte din axa China-Rusia-Iran-Coreea de Nord, o axă a regimurilor autocratice orientale profund anti-occidentale.
Nu, „reverse Nixon” nu a funcționat și nu va funcționa. Era clar de la început că strategia lui Trump, de a deturna Rusia de la alianța cu China, va eșua iar Moscova nu va fi ruptă de Beijing, așa cum am afirmat și cu alte ocazii. În 1972, diplomația lui Kissinger a rupt Beijingul de Moscova prin normalizarea relațiilor bilaterale, când URSS era principalul adversar al SUA.
Interesele comune antioccidentale și revizioniste ale Chinei și Rusiei, la care se adaugă Iranul și Coreea de Nord, sunt prea puternice astăzi pentru ca „momeala Ucraina” să fie suficientă. Nici nu este clar în favoarea cui acționează până la urmă „momeala Ucraina” și care din cei doi președinți deține adevărata inițiativă.
Dar Putin se preface că acceptă „jocul prieteniei” cu Trump, un joc despre care speră să îi aducă victoria în războiul din Ucraina și impunerea obiectivelor Kremlinului în fața Ucrainei. În esență, Rusia lui Putin va rămâne antieuropeană, antiamericană, antiliberală și antidemocratică, plină de ură și frustrări, unindu-și în continuare forțele cu China, Iranul și Coreea de Nord pentru a demola supremația americană și occidentală. Ar fi o naivitate de neiertat să credem altceva.
Dacă pe plan global „pacea din Alaska” nu va schimba esența conflictului pentru supremație SUA-China în secolul XXI și nici revizionismul axei dictaturilor orientale, dornice să anuleze hegemonia americană și ordinea liberală occidentală, altceva se poate însă întâmpla, cu repercusiuni importante asupra Europei.
Poate avea un impact major asupra sistemului de securitate al Europei și asupra relațiilor transatlantice.
Pacea din Alaska, dacă se va realiza, va fi de fapt o pace ruso-americană, nicidecum o pace ruso-ucraineană.
O tranzacționare care va suspenda temporar războiul politic ruso-american început în 1945, pentru anumite (poate iluzorii) beneficii economice și strategice comune. Cred că trebuie să înțelegem bine această diferență, chiar de la început.
În ceea ce privește războiul din Ucraina, probabil nu se poate spera la mai mult de o înghețare temporară a războiului ruso-ucrainean, așa cum s-a întâmplat și după Acordul Minsk II din februarie 2015.
Ceea ce se preconizează este o negociere ruso-americană privind o eventuală încetare a ostilității dintre Washington și Moscova, vândută publicului ca „acord de pace” în Ucraina. Este deal-lul lor bilateral, nicidecum soluționarea durabilă și justă a conflictului paradigmatic dintre Rusia invadatoare și victima sa, Ucraina modernizată, democratizată și europenizată, dintre Rusia și Europa, dintre Rusia și democrațiile liberale care promovează valorile libertății, drepturilor omului și statului de drept.
Așa cum apare astăzi, este doar o tranzacționare ruso-americană, pe care președintele Trump s-ar putea să aibă naivitatea (sau poate nu, sperăm) să o considere în beneficiul Europei de Est. Dar, așa cum spuneam, situația este extrem de dinamică înaintea summit-ului din 15 august și se mai pot întâmpla multe.
Citește integral articolul „Pacea din Alaska”. Ajută sau nu la securitatea Europei? scris de Valentin Naumescu pe Centrul Politic.
Citește punctajul aspectelor de urmărit în zilele următoare, care vor defini succesul sau insuccesul pe termen lung al „păcii din Alaska”, precum și variabilele care vor face diferența.