O nouă Unire, ca simplă miză electorală

Printre cele câteva capcane cu care noua entitate politică AUR a căutat să câștige atenția electoratului este fără îndoială ispititoarea idee a unei noi Uniri.

Am zis capcană, pentru că ideea ademenește, obiectivul seduce, dar nimeni, nici măcar AUR, nu știe să explice cum poate deveni așa ceva realitate, nu vis. Nu ajunge să vrei. Trebuie să poți și, mai ales, să știi cum. Ei bine, AUR nu prea pare să știe cum. Dacă ar ști, ne-ar spune.

Atâta spune AUR, că vrea. Iar intenția o sugerează vag, prin emblema partidului, reprezentată de o hartă a României, cu hotarele foarte explicit spre vest, dar cât se poate de confuze spre est, unde dispar printre stelele unui pretins mesaj european.

Anticriștii sovietici n-au îndrăznit să se atingă de crucea din mâna domnitorului

Mesajul unei noi Uniri, așa cum îl preconizează AUR, chiar dacă are succes la un electorat entuziast, nu este tocmai european. Pentru europeni, frontierele sunt tabu, iar una dintre principalele chei ale stabilității europene este tocmai păstrarea status quo-ului frontierelor.

Un mesaj patriotard nu pare deloc binevenit, nu numai pentru că nu-i european, ci și pentru că produce o inutilă iritare la Kremlin. În plus, este motiv de multă nervozitate la Chișinău, unde nu numai rusofonii, dar și o parte din moldoveni sunt potrivnici Unirii.

Atenție, ei se mândresc cu statutul lor de moldoveni, li se pare că nu prea sunt români și se simt urmașii lui Ștefan cel Mare, a cărui statuie tronează pe o superbă esplanadă din centrul Chișinăului.

Este ciudat faptul că sovieticii n-au îndrăznit să se atingă de ea, cu toate că domnitorul este înfățișat cu o uriașă cruce în mâna stângă, amenințând chiar spre răsărit – de unde veneau cândva tătarii.

ADVERTISING

Deține cineva rețeta pentru o nouă Unire?

Ca urmare, o nouă Unire este lucru complicat, care nu trebuie să tulbure nici simțămintele rusofonilor get-begt, nici pe ale românilor care își spun moldoveni, nici pe cele ale găgăuzilor, constituiți într-un fel de grupare autonomă, nici ale altora, câți sunt acolo, căci Republica Moldova este o entitate cosmopolită.

Moldovenii de acolo, chiar dacă vorbesc românește, tot moldoveni își spun, în ciuda afirmațiilor bătrânului cronicar Ureche, pentru care ei au un deosebit respect, și de la care au aflat că „de la Râm ne tragem”, adică suntem cu toții de sorginte latină.

Ce au de-a face toate acestea cu AUR? Au, deoarece noua formațiune, prin emblema sa și prin discursul său, sugerează că ar deține rețeta pentru o nouă Unire și nu trebuie decât să i te alături, pentru ca ea să devină realitate.

Am îndoieli serioase. Aș zice chiar că acest drum este un fel de déjà vu, parcurs cândva de fostul partid România Mare, ceva ce a crescut fulminant și a eșuat lamentabil odată cu dispariția inițiatorului, C. V. Tudor.

Și el visa o nouă Unire, dar nu știa cum să ajungă de la vis la realitate. Istoria ne învață că viața este mult mai complicată decât așa cum apare în imaginile idilice plăsmuite de unii lideri entuziaști.

Nu strică puțină istorie

Gândul mă duce la anul 1859, la prima Unire, când sămânța n-a încolțit de la București, ca să dea rod la Iași.

Dimpotrivă, la Iași încolțea și se răspândea pe toate plaiurile moldovenești, unde colonelul Cuza făcea muncă de lămurire cu neîncrezătorul moș Ion Roată, nițel cam greu de cap, explicându-i ce este bine și ce este rău.

Dincoace de Milcov nu era nevoie de vreo muncă pentru lămurit binefacerile Unirii. Fiecare își dorea să vadă cum crește țara. Altceva nici nu mai trebuie.

Fără să umbrim aportul important, dar discret, al diplomației bucureștene, trebuie să recunoaștem că făclia a pornit atunci de la Iași, unde unionistul Cuza era ales domn, anume ca să fie apoi trimis de urgență la București, să-l aleagă și cei de acolo.

Nici unirea Basarabiei n-a fost cerută în 1918 din capitala României, mutată atunci provizoriu la Iași, unde se instalaseră Guvernul și Casa Regală. A fost cerută de la Chișinău printr-o cunoscută hotărâre votată de „Sfatul Țării” (un fel de Parlament local) și adresată direct regelui Ferdinand în 1918.

Nu poate decât să înduioșeze telegrama de răspuns trimisă de rege către Sfatul Țării din Chișinău, echivalentă cu un accept către cei de dincolo de Prut:

„Cu adâncă emoțiune și cu inima plină de bucurie, am primit știrea despre importantul act ce s-a săvârșit la Chișinău. Sentimentul național ce se deșteptase atât de puternic în timpurile din urmă în inimile moldovenilor de dincolo de Prut a primit votul înălțător al Sfatului Țării (...).

În aceste momente solemne și înălțătoare pentru patria de acum comună, vă trimit la toți cetățenii din noua Românie de peste Prut regescul meu salut, înconjurându-vă cu aceeași inimoasă și caldă iubire părintească”.

Într-un limbaj indirect, regele consfințea o Unire, solicitată de la Chișinău și nicidecum una inițiată de către autoritățile Bucureștiului mutate provizoriu, în acele zile, la Iași.

Unirea înseamnă integrare, nu anexare

Îmi permit o confidență. Sunt născut în Chișinăul interbelic românesc și am petrecut acolo copilăria și adolescența.

În mediul urban, unde mă găseam, populația era rusofonă sau românofonă, cam fifty-fifty. Numai în mediul rural populația era majoritar românească. Vorbeam cu aceeași plăcere românește sau rusește.

Până am plecat de acolo, nici nu mă întrebam de ce vorbesc oamenii limbi diferite. Mi se părea firesc ca, așa cum unii sunt bărbați iar altele femei, unii grași iar alții slabi, unii tineri iar alții bătrâni, unii să vorbească o limbă iar alții alta.

Până la vârsta de 14 ani, când am plecat de acolo, n-am perceput nici urmă de resentimente interetnice.

Localnicii erau fericiți că se află într-o Românie, conectată și atunci la restul Europei, și nu în Rusia Sovietică, izolată diplomatic și cu care nici măcar nu se putea duce corespondență.

Am avut prilejul să revăd Chișinăul în 1942, după recucerirea Basarabiei, atunci când războiul se purta undeva departe, la Stalingrad și la Cotul Donului.

Aceeași populație basarabeană era învrăjbită. Colegii cu care jucasem fotbal în recreația mare deveniseră reticenți față de unul ca mine, venit din România cuceritoare. Unirea obținută cu arma în mână devenea nedorită.

Este de înțeles.

Războiul lovise crunt orașul, distrugerile erau de proporții, oamenii își pierduseră familii, rude, prieteni. Din monumentele de seamă care împodobeau altădată capitala Basarabiei, n-au rămas întregi decât trei: catedrala numită „Sobor”, primăria și statuia lui Ștefan cel Mare căreia i-a mers vestea că este intangibilă, de vreme ce voievodul ține mereu în mâna sa o uriașă cruce ridicată spre slăvi.

Aceiași oameni care în 1940 era fericiți că se află în România deveniseră reticenți față de românii cuceritori și față de niște autorități venite acolo ca să-și gestioneze cucerirea.

Pentru localnici, indiferent dacă sunt cei de atunci sau cei de astăzi, Unirea constituie o integrare dacă izvorăște de acolo, de la micul Chișinău, și o anexare dacă pornește cu alai patriotic de la marele București.

Domnilor de la AUR, nu umbriți năzuințele unor oameni luminați de la București și Chișinău, doar de dragul unor voturi.

La București, steagul Unirii nu se înalță cu declarații entuziaste. Se înalță cu preconizata autostradă Ungheni-Iași-Târgu Mureș-Oradea-Borș, cu susținerea tinerilor basarabeni dornici să studieze în universitățile românești, cu livrările de energie atunci când Republica Moldova are nevoie, cu susținerea la Bruxelles a statului de peste Prut pentru o mai rapidă integrare europeană, cu acordarea cetățeniei române unor cetățeni moldoveni care doresc acest lucru, cu încurajarea comerțului și turismului, dar – mai ales – cu revigorarea potențialului economic al României, deteriorat de slăbiciunile unor guvernări incapabile sau dezinteresate, de-a lungul anilor.

N-am văzut nimic din toate acestea să figureze în programul AUR.

Dezideratul îl au toți, dar doar unii știu să pună umărul, ca să fie utili și cu altceva, decât cu discursuri măiestrite.

Una e România și alta e Germania

Pentru unii visători, noua Unire ar trebui să semene întrucâtva cu reintegrarea vechii Germanii de Răsărit – fosta RDG - cu Germania Federală, fosta RFG.

Asemenea gândire nu poate să însemne decât o naivitate fără margini, pentru patru motive simple:

Fosta Germanie Federală (de Vest) dispunea de un puternic potențial economic, pe care România este departe de a-l avea. Germania Federală și-a permis importante eforturi financiare și economice, preluând în contul său sărăcia din fosta RDG.

Germania de Răsărit (RDG) nu se confrunta cu conflicte etnice interne, nu era împovărată de un simulacru statal gen Transnistria, iar dorința de unire era izvorâtă din Berlinul de Est, nu de la Bonn, capitala RFG.

Procedând cu înțelepciune, cancelarul de atunci, Helmut Kohl, a știut să adopte politica pașilor mărunți, astfel încât să afecteze cât mai puțin orgoliile Kremlinului, la ideea că „pierde” un prețios satelit. Citez dintr-un ziar german, contemporan evenimentelor: „Reîntregirea țării nu se putea face decât la voința unanimă a germanilor din Est, la susținerea materială dinspre Vest și la prinderea momentului favorabil. Cancelarul nostru a avut inteligența s-o aștepte pe prima, să n-o precupețească pe cea de a doua și profite din plin de a treia”.

Helmut Kohl știa că nu este suficientă simpla reîntregire administrativă. Ea va trebui susținută încă multă vreme în viitor, iar mandatul său este limitat. Ca urmare, și-a căutat un urmaș de nădejde chiar din fosta RDG. Și n-a dat deloc greș găsind-o pe Angela Merkel.

N-aș vrea să închei spunând că nouă ne lipsesc toate acestea. Prefer să amintesc doar că o eventuală Unire va fi posibilă doar atunci când președintele României va ajunge să trimită la Chișinău o telegramă prin care le transmite cetățenilor din noua Românie de peste Prut salutul său, odată cu hotărârea Parlamentului de la București privind acceptarea Unirii solicitată de către Parlamentul de la Chișinău.

Iar ziua aceea este cu atât mai departe, cu cât entuziaști de la București, precum AUR, forțează nota, așezând Unirea pe emblemă, în loc să aștepte cu răbdare ziua când cei de la Chișinău vor puncta tot cuvântul Unire, eventual pe emblema lor.