Rareori am văzut o emisiune atât de urmărită în toată țara, aș zice poate chiar pe aproape întreaga planetă, precum festivitățile de sâmbătă, cu încoronarea regelui Charles al III-lea și a reginei Camilla, la catedrala Westminster.
Deși cu atenția concentrată spre perechea regală, ochii unora fugeau totuși și spre toaletele doamnelor, ținuta domnilor, distincția sacerdoților sau spre amănute mondene precum prezența cam izolată a năzdrăvanului prinț Harry, absența soției sale, jurământul lapidar al prințului William, dar și la pălăriile doamnelor, la rochiile lor, pantofii, poșetele, diamantele, colierele și coafurile. Unele mai atrăgătoare decât altele.
Diversitatea atracțiilor adăuga astfel cadrului solemn, pentru care se adunase atâta lume acolo, o notă de prețiozitate, inevitabilă atunci când înalta societate îi trimite pe cei mai reprezentativi exponenți ai săi, pentru ca, prin ei, să se afirme în contemporaneitate.
Nu cred că toate acestea ar dăuna cumva cadrului solemn al evenimentului, pentru care fuseseră invitate personalități marcante din societate, inclusiv șefi de state și șefi de guverne.
S-a nimerit ca țara noastră să fie dublu reprezentată. Pe de o parte, președintele Iohannis, ca șef de stat, cu soția sa Carmen, iar pe de altă parte majestatea sa Margareta, custodele coroanei, fiică a regelui Mihai și înrudită cu recent încoronatul rege Charles al III-lea, a cărui mamă fusese verișoară cu fostul nostru suveran.
Fiecare și-a jucat rolul cum a știut. În mesajul postat pe Facebook, președintele Klaus Iohannis a scris următoarele cuvinte protocolare: „Onorat să mă aflu astăzi la Londra, pentru a lua parte la festivitățile prilejuite de încoronarea Majestății Sale Regele Charles al III-lea, un moment istoric și o celebrare a tradițiilor monarhiei britanice”.
La rândul său, majestatea sa Margareta postează, mai cu căldură: „Suveranul britanic de astăzi este un prieten al ţării noastre şi are o profundă înţelegere a continentului european, în întregimea lui. În această zi istorică, Principele Consort şi cu mine urăm Regelui şi Reginei Consort o domnie binecuvântată, pentru un viitor mai bun al ţării lor şi al lumii întregi!
Fără îndoială, prezența acestora este importantă, dar pe mine, ca un român sentimental ce sunt, m-a impresionat mai aparte participarea la încoronarea festivă de la Londra a doi români, ca să zic așa persoane private, un cuplu de maramureșeni sfătoși, veniți acolo în calitate de prieteni mai vechi ai regelui britanic, încă de pe vremea când acesta își făcuse o pasiune din a vizita România.
Se știe că, pe prințul Charles de atunci, îl atrăgea farmecul peisajelor românești, îl interesau merindele naturale de pe meleagurile noastre (fără E-uri, deh!) și simțea ca un fel de chemare genealogică tocmai de la strămoșul nostru Vlad Țepeș, despre care niște cărturari de seamă l-au convins că-i strămoș și al domniei sale.
Suntem, ca să zic așa, ca un fel de cuscri.
Cei doi maramureșeni, de care vorbeam mai devreme, susțin că fuseseră gazdele înaltului oaspete, pe vremea când acesta vizita România, că îl ospătaseră cu horincă din mere, tocmai potrivită lângă niște bucate maramureșene, cum nu se fac la Londra, și că oaspetele a plecat înapoi numai cu gânduri bune despre România, despre Maramureș și despre respectivele bucate, inclusiv horinca de Maramu’. Din mere.
Se pare că gândurile le-au fost reciproce căci, cu prilejul încoronării, soții Bozai din Brebul Maramureșan s-au pomenit cu o invitație oficială. S-au înțolit oamenii în straie maramureșene, cu care i-a și cunoscut regele când fusese la Brebu, și au plecat, ajutați, cumva, și de reporterii Digi24, ca să nu se rătăcească pe drum.
S-au pomenit făcând senzație la Londra, cu hainele lor maramureșene, cam cum făcuse cândva Badea Cârțan, la Roma, cu opincile lui sibiene.
Făceau contrast cu mulți dintre cei de față, niște gentelmeni cu cravată, deși mai erau și alții, mulți, tot ca ei, veniți tot în haine de prin îndepărtatele lor ținuturi. Ba chiar s-au mirat soții Bozai când i-au văzut pe scoțieni cu fustițele lor în carouri, pe alții în haine africane, asiatice, năframe turcești și de alte feluri.
Veniseră oamenii din peste o sută de state, fiecare cu obiceiul lui, ba poate și cu ceva năravuri, doar că, la Londra, nu s-au făcut cu ele de râsu’ lumii. S-a observat și la televizor o ordine și o organizare, ca zic așa, de mai mare dragul.
Ba chiar aflu din ziare că a doua zi, duminică, venind mașinile salubrității la fața locului, aproape nu aveau ce strânge. Mulțimea asta, adunată de prin sute de țări, s-a priceput să ducă resturile exact în containerele colorate, pe care le așezase primăria pe la intersecții.
Impresionant. Cu atât mai mult cu cât, în aceeași zi cu încoronarea de la Londra, dincoace, la București, a avut loc, tot sâmbătă, un miting organizat de către partidul Alianța pentru Unitatea Românilor (AUR). Participanții nu veneau din peste o sută de țări, veneau din cel mult 40 de județe.
Fiecare grupuleț venise cu pancarta lui, ca să știe telespectatorii de pe unde s-au adunat: Botoșani, Ialomița, Bacău, Maramureș, Argeș și tot așa.
Știți cum se traduce asta? Că, la încoronarea londoneză, venea fiecare de unde venea el și n-ar avea de ce se lăuda cu asta. Pe când, la mitingul AUR, oamenii veniseră „aduși” cu autobuzele, era important să se vadă de la distanță cine sunt dânșii și de unde au venit, pentru ca, nu cumva, să se fofileze vreunul și să te pomenești că a șters-o… englezește!
Nu exclud să se fi făcut și apelul: Prahova! Prezent! Botoșani! Zent! Ialomița! Unde e Ialomița? Absent? Să fie tăiat de la supliment și să rămână flămând! Bacău! Prezent!
Am auzit, tot pe surse, nici asta nu-i chiar ceva sigur, că mulți participanți veniți din provincie la marele miting al AUR s-au lăsat atrași să facă marele drum până în Capitală și înapoi numai pentru o chiflă și un cârnaț întreg. Cu muștar, cu roșie, sau cu măslină, la alegere. Foarte posibil, nimic nu este exclus pe vremuri de inflație.
Dar nici nu-mi pot închipui că se zdruncină cineva flămând cu autobuzul de la Botoșani la București și înapoi, fără niciun avantaj și numai de dragul AUR, adică de florile mărului, cum se spune la noi, în Gorj.
Mie mi se pare normal ca omul, atunci când nu mai are alt țel în viață decât chifla și cârnatul, să-și zică revoltat în gândul lui: pentru atâta lucru vreți voi să stau și smirnă, ca englezii, să nu crâcnesc, ca nemții, să duc și cocoloșul la container, ba să aduc și pancarta înapoi, la sediul din teritoriu? Toate numai eu? Sictir!
Nu garantez că o fi spus vreunul chiar așa, dar trebuie să existe o explicație pentru care am văzut atâta ordine, disciplină și cărățenie la Londra, unde mulțimea venise absolut de bună voie, și n-am observat la București, unde mulțimea este de zeci de ori mai puțină, iar mizerie este de sute de ori mai multă.