Toți cei ce vor să negocieze acum pacea cu Rusia sunt tributari ideii ca Ucraina să cedeze teritorii în schimbul păcii.
Ca să se ajungă într-o astfel de situație ar trebui sau ca americanii să fie convinși ca să negocieze cu Putin sau ca Putin să fie convins să negocieze cu Zelenski.
• Ucraina.
Ucrainenii sunt inflexibili și nu vor negocieri de pace.
Ucrainenii nu pot accepta ca parte din pământurile lor să revină Rusiei, pentru că atunci ar trebui să accepte că agresiunea rusă a fost în parte îndreptățită. Pe cale de consecință, ucrainenii s-ar afla în situația în care ar trebui să fie de acord cu ideea că războiul lor putea fi evitat de la bun început.
Asta ar însemna nu numai că sacrificiile lor pentru patrie au fost inutile, dar și că pământul lor nu era de fapt al lor.
Lucrurile sunt inacceptabile, pentru că sunt în totală contradicție cu ideea de națiune și, de aceea, ucrainenii nu vor purta negocieri de pace decât dacă rușii se retrag din țara lor. Complet, dacă se retrag și din Crimeea.
Deci ucrainenii nu pot negocia vreo pace cu Rusia și nici nu este în interesul lor o astfel de negociere acum, când ofensiva lor are parte de succes.
• Statele Unite ale Americii.
Americanii s-au implicat în război nu numai pentru că erau datori să face asemenea gest, pentru că au oferit garanții de securitate Ucrainei când aceasta și-a predat arsenalul nuclear Rusiei, ci și pentru că ideea implicării Rusiei în destabilizarea Europei de Est contravine filozofiei lor globaliste.
Dacă Europa, prin Germania, a cedat șantajului rusesc cu gazul, SUA și-au continuat procesul de încercuire a Rusiei, de limitare a puterii sale politice. Să nu uităm că la vremea euromaidanului de la Kiev, Ucraina era datoare vreo trei miliarde de dolari Rusiei, pentru gaz, și vreo 15 miliarde SUA, pentru diverse investiții. Și atunci președinte era Victor Ianukovici, omul Rusiei.
SUA au văzut Rusia ca pe principala amenințare la stabilitatea lumii occidentale și pe vremea URSS chiar așa stăteau lucrurile. Mai apoi, după destrămarea URSS, pericolul a scăzut, el a fost aidoma unei boli latente, dar răpirea Crimeii a dat semnalul că tumora rusă s-a reactivat.
Dacă Europa, prin Germania, a fost hipnotizată de privirea gazoasă a cobrei rusești, nu la fel s-a întâmplat cu SUA și prin urmare și cu NATO.
SUA ajută Ucraina nu numai cu gândul ca ucrainenii să câștige războiul, ci în ideea ca Rusia să fie strânsă în propriile granițe fără posibilitatea de a riposta câteva decenii. Americanii au nevoie de situația asta pentru a se putea concentra pe relația cu China.
Atunci de ce ar vrea americanii să negocieze acum, de ce ar trebui să silească Ucraina să cedeze pământ pentru pacea cu Rusia, când scopul lor este distrugerea armatei ruse și trimiterea dictaturii de la Kremlin în izolare politică pentru o perioadă mare de timp?
Nu, SUA n-au niciun interes să negocieze vreo pace acum.
• Rusia.
Vladimir Putin ar negocia ieri cu SUA, dacă ar primi teritorii în schimbul păcii, ca să-și justifice acasă invazia în Ucraina și ca să-și asigure rămânerea la putere.
Să negocieze doar cu Ucraina nu ar fi interesat, pentru că știe care este poziția ucraineană în urma negocierilor avute la Istanbul.
În plus, Putin știe că Ucraina ar fi o pradă sigură fără logistica asigurată de Vest, în principal de SUA. Putin este convins că la presiunea SUA ucrainenii vor veni la masa negocierilor și vor accepta cele convenite peste capul lor. Dar, spre consternarea și mânia lui, asta nu se întâmplă: americanii sunt inflexibili, ajutorul lor militar continuă, iar ucrainenii nu numai că au oprit armata rusă, ci și-au eliberat parte din teritoriu și presează puternic pe tot frontul, mai ales în direcția Herson.
Armata rusă și-a cheltuit forța umană și logistica într-o ofensivă care nu a dus la cucerirea Ucrainei și răsturnarea regimului de la Kiev. Pentru Putin asta echivalează cu o înfrângere.
Dar este dictatorul dispus la negocieri de pace reale? Nu, pentru că n-ar obține ce dorește, adică umilirea Ucrainei și asta ar echivala pentru el cu o înfrângere și mai usturătoare, ar echivala probabil cu pierderea puterii deci cu neantul politic.
Cel mai probabil, dorința lui de negociere brusc asumată vine din nevoia unui armistițiu necesar pentru refacerea armatei. Și, atunci, dacă asta este nevoia lui reală, cine și ce ar negocia cu el?
• Europa.
După eșecul formatului Minsk și îngroparea defunctului format Normandia, Europa, în speță Franța și Germania, nu mai are nici căderea morală și nici instrumentele necesare pentru a media o pace între Rusia și Ucraina.
Cele două nu pot oferi parte din teritoriile ucrainene Rusiei, cum fățarnic au vrut să o facă prin acordurile negociate din 2014 încoace, când de fapt negociau gazul rusesc contra oblasturilor Donețk și Lugansk.
O atitudine cinică și imorală prin care cedau pentru propria bunăstare libertatea și pământurile altora. De ce o făceau dacă oblasturile astea nu le aparțineau? Ce diferență este între abordarea asta și cea a Rusiei de acum? Nu cumva tot imperialism urât mirositor de secol XIX?
Europa s-a văzut silită să facă față crizei energetice provocate de Rusia pe fondul felului irațional în care Comisia Europeană a abordat trecerea la energia verde, green deal-ul. Distrugerea conductelor Nord Stream, fie că a fost făcută ca un act de răzbunare de Putin, fie că a fost pusă în practică de servicii occidentale, a rupt definitiv cordonul ombilical care mai lega Germania de Rusia, forțând-o la independență.
Oricum ruptura era evidentă iar Europa se afla în imposibilitatea de a mai oferi ceva Rusiei, ca material de negociere. Pământ ucrainean nu mai pot da, de gazul rusesc au fost siliți să se lepede iar sancțiunile țin companiile europene departe de piața Rusiei.
Pentru germani asta înseamnă o posibilă recesiune, de aceea, cancelarul Scholz a mers în China în fruntea unei delegații de industriași mai mult decât consistente, pentru a încerca să îndulcească reculul economic de acasă.
Domnul Macron știe foarte bine că nici el nu are ce oferi Rusiei și intervențiile sale cu jumătate de gură în favoarea unor negocieri de pace vor să-i ascundă neputința, irelevanța în chestiune și se vor și un semnal intern menit să mai domolească nemulțumirea socială cauzată de inflație și de criza energetică.
• Turcia.
Deși este principalul jucător la Marea Neagră, Turcia încearcă un soi de balet politic, o echilibristică între cele două părți combatante. Turcia a dat Ucrainei drone Bayraktar care, începutul războiului, până s-a pus în mișcare aprovizionarea occidentală, au ajutat țara invadată să reziste. Turcia a mediat apoi negocieri de pace la Istanbul între părți și, chiar dacă ele au fost un fiasco, eforturile Turciei au făcut ca prestigiul ei politic să crească.
Dar Turcia n-a renunțat la relația cu Rusia și nici nu s-a omorât cu firea să pună în practică ad litteram toate sancțiunile occidentale. Mai mult, a permis unor nave de luptă ruse să străbată strâmtorile după scufundarea crucișătorului Moskva și să ajungă în Marea Neagră. Dar a refuzat să dea drone Bayraktar Rusiei, pentru că este o țară NATO.
Turcia este importantă și pentru relația personală dintre Putin și Erdogan, președintele turc având influență asupra țarului de la Kremlin, cum s-a văzut în acordul asupra exportului de cereale ucrainene. Și este singurul care îi spune lucruri verde în față lui Putin, cum ar fi că trebuie să elibereze tot ce a ocupat, inclusiv Crimeea.
Că o face din interes politic pentru a diminua puterea Rusiei în Marea Neagră este adevărat, că vorbește așa ca să nu fie acuzat că are altă opinie decât NATO, și asta este adevărat, dar important este că o face.
Dar poate negocia Turcia pacea între Rusia și Ucraina? A încercat în primăvară medierea și a eșuat. Va încerca să mai medieze o nouă rundă de negocieri? Sigur că o va face, dar în mod cert nu ca parte implicată în negociere, ci mai mult ca mediator.
• Concluzii.
Deocamdată nu se vor purta negocieri de pace, pentru că Rusia nu este pregătită pentru ele cu adevărat urmărind să înșele pentru un avantaj militar.
Ucraina nici nu poate și nici nu vrea, iar SUA nu vor intra în jocul acesta decât după eliberarea Ucrainei, pentru că nu au interesul să o facă acum. Europa s-a discreditat, iar Turcia, în ciuda succeselor diplomatice avute, nu are greutatea politică de a aduce părțile la masa negocierilor ci doar de a le pune la dispoziție terenul și logistica necesare.
Ca atare, toți cei ce vorbesc de negocieri de pace acum vorbesc despre o chestiune care nu există, vorbesc doar împinși de propria dorință de a-și relua traiul mulțumitor de dinainte.
Ca să se ajungă la negocieri de pace, una dintre părți trebuie să fie înfrântă și să cedeze. Dacă promotorii acestei idei vor să se declare înfrânți, e treaba lor. Negocieri de pace vor exista doar după tranșarea luptelor în favoarea uneia dintre părțile combatante, dar nici această variantă nu este certă, pentru că există riscul major să avem parte de un conflict înghețat pe granița dintre Ucraina și Rusia care să dureze ani întregi.
Ca atare, trebuie să ne pregătim de un al doilea război cu Rusia, nu unul rece, ci unul hibrid, iar asta ne va costa. Iar ideea că prețul siguranței și bunăstării noastre trebuie plătit pentru dezarmarea agresorului este o idee corectă. Căci dacă unii de prin Europa cedează iluziei că Putin sau urmașii lui se vor domoli dacă li se va face pe plac este una falsă.
În cazul promotorilor ei, ar fi mai cinstit ca aceștia să ceară ca a noastră Comisie Europeană în frunte cu parlamentul german să fie transferate la Moscova. Asta ca să știm cine pentru cine lucrează, cu voie sau din prostie politică.