Dacă ar fi fost mai mulți cei care i-au cerut, ministrul s-ar fi gândit să răspundă solicitării. Cum însă peste 90% nu au spus nimic, nu are de ce să se întoarcă din drum, pentru un „grup de interese”. Interesele privesc educația și grupul organizat e o mână de intelectuali angajați, cei mai mulți dintre ei profesori de elită.
Că școala românească e în derivă, nu mai dă de mult titluri bune în presă. Că examenele sunt de impostură, că mediile de intrare la licee nu au nicio minimă relevanță pentru performanța intelectuală reală, că educația gratuită îi costă pe părinții care pot aloca bani pentru asta, în caz contrar copiii fiind condamnați la ceea ce Salvați Copiii desemnează drept sărăcie educațională, că politicile publice care privesc educația nu că nu corectează disparitățile sociale, ci le adâncesc, că plagiatul este tolerat și mai ales că ne oprim la el, toate acestea sunt locuri atât de comune, încât au devenit nesemnificative prin uzură.
Și nici măcar asta nu e un accident: o bună tehnică a regimurilor mediocre, de la cele totalitare la cele populiste, e aceea de a uza temele importante care privesc nemijlocit viața și șansele oamenilor. O alta este aceea de a-și construi propriile zone de contestare, în așa fel încât marginalii să fie, de fapt, tot sub ochiul puterii: acesta a fost rolul Cenaclului Flacăra, un spațiu alternativ regimului oficial, dar infuzat de fapt de regim.
Ce s-a întâmplat cu educația?
După ce a încăput de câteva ori pe mâinile Ecaterinei Andronescu - și ar mai fi rămas o vreme, dacă veterana PSD nu ar fi reușit un act ratat și nu și-ar fi dat în vileag micimile, cu declarația de după uciderea Alexandrei, în Caracal -, strategia a reușit: educația era atât de uzată, încât nimănui nu îi mai păsa dacă un ministru acoperă un plagiat, dacă un prim-ministru fură conținutul tezei academice, dacă se schimbă modul în care sunt testați copiii.
Orice decizie politică privind educația s-ar fi luat, școala ar putea fi o șansă pentru copii, numai pe cont propriu și cu banii și conexiunile părinților. Firește, această situație e sursa unor struțocămile intrate atât de adânc în toate instituțiile, încât numai un efort de luciditate colectivă ar putea reașeza lucrurile în normal: banii și conexiunile părinților pot asigura șansa (la statut social și financiar) copilului, și în lipsa educației de calitate.
Diploma în lipsa formării intelectuale e un fenomen profund românesc, la fel cum e cel al copiilor lăsați singuri în țară, în urma migrației economice a părinților: din multe țări se emigrează, chiar masiv, dar cazurile părinților care își lasă copiii în urmă și doar trimit bani nu ating proporțiile unui fenomen social.
A urmat apoi Marele Plan al președintelui Klaus Iohannis de a rămâne în istorie: România Educată, un raport prezidențial pentru a cărui construcție a fost nevoie de câțiva ani și care, odată lansat, a confirmat uzarea prin mediocritate a educației. Marele Plan, fără semnătură, era mai degrabă o alăturare grosieră de idei și propuneri botezate în reformă, care doar confirmau deteriorarea accelerată a învățământului.
Și totuși, propunerile României Educate a la Cotroceni, criticate la vremea aceea de puținii specialiști din educație care mai au rezistența psihică și morală de a denunța relele, ar putea să producă efecte de ordinul catastrofei în educației. O spun cei care se pricep, de la intelectualii profesori universitari la profesorii din învățământul gimnazial și liceal, organizații neguvernamentale, asociații de părinți și elevi.
Dar ei nu sunt majoritatea, răspunde ministrul Educației Sorin Cîmpeanu, o replică direct adresată celor 100 de intelectuali semnatari ai unei scrisori deschise în care solicită măcar prelungirea dezbaterii publice, astfel încât la finalul ei să putem spune că da, dăm o șansă reală copiilor să fie competitivi și să aibă acces la formare intelectuală, nu doar într-o bancă de școală, cu un manual greșit gramatical, științific sau pur și simplu în afara dezbaterilor din lume.
Și totuși, de ce majoritatea tace? De ce nici pe margine nu stă majoritatea, pentru că dacă e ca o temă să meargă prost din punct de vedere al rating-ului, rețeta e să scrii despre școală?
De ce se pregătesc părinții de meditații și mai timpurii, de ce caută profesori care predau la colegiile care vor organiza examene de admitere, de ce se pregătesc, așadar, pentru scenariul cel prost? Pentru că nu au speranță că activismul lor, revolta lor, opinia lor ar putea schimba în bine deciziile pe care statul le ia. E o descurajare cronicizată, transmisă de la părinți la copii, pe care politicienii de tipul ministrul Cîmpeanu mizează, la fel cum mizează pe mediocritizarea electoratului. O educație mediocră și coruptă garantează o societate tot mai indiferentă la derapajale și impostura politice.
Dacă românii ar fi întrebați ce loc ocupă școala în topul preocupărilor lor, ar fi o temă de podium. Altminteri, fiecare se descurcă pentru copilul lui cu ce pârghii a moștenit de la propriul trib și cu banii pe care reușește să-i facă.