MOTTO: Niciodată nu-i prea târziu să prezinţi scuze
Se petrec evenimente care, la prima vedere, nu par a avea legătură între ele. Vârstnicii sunt maltratați chiar de cei care încasează bani ca să-i îngrijească, o femeie naște direct pe trotuar, chiar în curtea spitalului, neconsultată de nimeni, iar un pacient moare brusc, la puțin timp după ce s-a întors de la același spital, trimis acasă ca perfect sănătos.
Deși cazurile nu par a avea legătură între ele, există totuși un numitor comun, iar acesta se numește empatie. Mai exact, non-empatie.
Ar trebui să fie mai mult decât simpla legătură profesională dintre cel aflat în suferință și tămăduitorul lui. Ar trebui să fie acel climat de afabilitate și dăruire, de care se simte mare nevoie atunci când unii și-au pus profesia în slujba celor aflați în suferință, iar aceștia și-au pus speranțele în ceilalți.
Din păcate, nici pentru femeia care a născut pe trotuar, nici pentru bărbatul aflat în pragul morții, dar trimis acasă sănătos tun și nici pentru vârstnicii din azile, personalul respectivelor instituții nu pare să fi simțit cât de puțină empatie, tratându-i ca pe niște manechine nedorite.
În recentul caz al nașterii pe trotuar, pacienta a fost din start dezagreată tocmai de angajatele care s-ar fi cuvenit să fie prietenoase cu ea. Trezită din somn, o asistentă buimacă a strâmbat din nas, când a văzut ce dizabilități grave are pacienta nou-sosită și, mai ales, din ce etnie provine, desigur dezagreată de dânsa.
Numai așa îmi explic recomandarea tăioasă pe care susține că ar fi auzit-o de la ea proaspăta bunică, mama celei care născuse pe trotuar: „Ieșiți cu ea la poartă și așteptați acolo să vină Salvarea”. Chiar dacă, poate, n-a fost tratată cu exact aceste cuvinte, pacienta avea oricum motive să părăsească un spital unde nu vine nimeni s-o consulte.
Ia să fi fost gravida asta nu o persoană cu dizabilități de etnie rromă, ci o distinsă doamnă din elita Urzicenilor, o cunoștință bună de-a primarului, prietenă cu mulți dintre cei aflați la butoanele urbei și sosită la spital cu poșeta doldora de plicuri, mai plinuțe pentru doctori, mai subțirele pentru asistente și subțirici de tot pentru restul personalului! Ar mai fi trimis-o cineva la poartă, ca să aștepte Salvarea acolo?
N-ar fi invitat-o imediat în cabinet, să bea împreună o cafeluță, până vine s-o consulte doctorul de gardă? S-o consulte, bineînțeles, întrucât chiar dacă ginecologia nu-i specialitatea lui, o consultație în cabinetul medicului este de o mie de ori mai recomandată decât nașterea în fața porții, asistată de echipajul SMURD, echipat ca de anti-tero.
Dar, întrucât gravida provenea din Bărbulești, un fel de suburbie a Urzicenior, nu din clubul select al celor aflați la butoane, asistenta nici măcar nu s-a obosit să-l informeze pe medicul de gardă că i-a sosit o pacientă – cel puțin așa a rezultat din primele rapoarte ale organelor de control.
Nu cred că persoana, aflată în pragul travaliului, să fi resimțit din partea asistentei vreun simțământ de empatie așa cum se cuvine în relația cu orice pacient. Comportamentul sugerează mai curând un simțământ de sictir.
Mi se par cât se poate de corecte cuvintele exprimate luni de ministrul Sănătății, doctorul Alexandru Rafila, aflat pe fază, la puțin după producerea evenimentului: „principiul care ar trebui să guverneze întreg personalul medical este cel al umanității, în fața unui om care are nevoie de ajutor. Nu discutăm despre calificarea profesională a celui care este de gardă, ci despre un personal medical care trebuie să aibă grijă de pacienți, nu să îi îndrume spre ieșirea din spital”.
Dar câtă distanță este între principiul enunțat elegant de ministru și faptele care se petrec nu numai la poarta spitalului, ci chiar la vârful elitei urbei! Primarul orașului, unul care, după cele petrecute, ar trebui să fie printre primii sosiți la fața locului, dispunând măsuri operative și eficiente, s-a pus în coada ministerului, declarând: „Rămâne să văd ce înseamnă ancheta internă făcută de oamenii domnului ministru și atunci vedem ce dispunem”.
Halal primar! În loc să inițieze el propriile cercetări și să dispună primele măsuri, căci spitalul este în subordonarea sa, nu a altuia, așteaptă să afle ce va zice ministerul, în funcție de a cărui anchetă „vedem ce dispunem”.
Până să vadă ce dispune, liberalii l-au exclus din partidul care l-a așezat în scaun. L-au exclus, dar nu înainte ca el să delireze cuvinte care au și făcut ocolul țării, ca mostră despre ce n-ar trebui să rostească niciodată un primar: „Din ce știu eu, până să aflu și să văd ancheta, știu că femeia are un handicap, mă rog, Doamne ferește. Este surdo-mută sau ceva de genul ăsta, dar asta contează mai puțin, sau că este de etnie rromă”.
Totuși, pe cât de neinspirată a fost reacția primarului, pe atât de onorabilă mi se pare cea a altor autorități. Cum spuneam, ministrul Sănătății a luat rapid poziție într-o explicație publică, a dispus controale, iar un prim raport a și apărut joi. Tot ministrul mai sugera și demiterea managerului, iar primăria, după ce s-a codit două zile, a suspendat din funcție acea doamnă.
Partidul care-l susținuse pe primar – PNL – tocmai a hotărât joi excluderea lui din partid, printr-o decizie luată în unanimitate.
A reacționat și prefectul județului Ialomița, dispunând un control, care a aplicat amenzi, iar Direcția de Sănătate Publică a județului a stabilit ca spitalul să reorganizeze Compartimentul de urgențe și să solicite o nouă autorizație de funcționare, ceea ce impune reverificarea „de la zero” a tuturor condițiilor de funcționare, conform normelor sanitare. O măsură corectă.
S-a sesizat și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD), care înțeleg că se pregătește să aplice tot amenzi.
Nu pot spune că nu s-ar fi implicat autoritățile statului, că nu și-au făcut datoria și că n-au aplicat amenzi. Cu siguranță, amenzile vor impune disciplina, dar nu există amendă care să impună empatia relațiilor interumane, acel fapt căruia ministrul Sănătății i-a zis „principiul umanității”.
Empatia este ceva ce nu se poate impune aplicând amenzi, muștruluindu-i pe oameni, amenințându-i, retrogradându-i. În loc să-l facă pe cel în cauză empatic cu cei din jur, ele îl vor face potrivnic, ostil, înrăit, răzbunător.
Măsurile coercitive își au rolul lor, sunt bune în anumite limite, dar este puțin probabil să câștigi afabilitatea, încrederea și simpatia celor din jur, aplicându-le amenzi.
Atunci, care-i rețeta?
Nu sunt în măsură să ofer rețete, dar mă gândesc uneori ce aș face eu, dacă m-aș găsi în situația atât de neplăcută precum a primarului din Urziceni, cel recent exclus din partid. Ei bine, lăsând la o parte faptul că nu mi-ar trece prin gând cele rostite de el cu atâta seninătate, m-aș fi deplasat imediat la Slobozia și m-aș fi prezentat cu un simbolic buchet de flori la proaspăta mămică, internată acolo împreună cu nou-născuta fiică. Poate aș fi făcut și un efort financiar în plus, oferindu-i ceva specific bebelușului, de exemplu, câteva pachete cu – pardon – pamperși.
A prezenta scuze în numele meu, al spitalului, al managerului de acolo, în numele medicului de gardă neanunțat de asistentă și în numele nesimțitoarei asistente, pe care mama tinerei mămici a auzit-o rostind neinspiratele cuvinte: „Ieșiți cu ea la poartă și așteptați acolo să vină salvarea”.
Ar fi mers vestea în tot Bărbuleștiul despre ce gentleman de soi au Urzicenii și cum repară el o greșeală, chiar dacă au făcut-o alții. Mulți domni din comunitatea bărbuleșteană ar încerca să facă și ei pe gentlemenii cu ceilalți și uite așa se face că exemplul personal naște empatia în societate. Mai eficient decât amenda.
Dar n-am auzit să fi prezentat nimeni nicio scuză nimănui, nici în scandalul nașterii pe trotuar, nici în cel al decedatului plecat sănătos din spital, nici în cazurile înfiorătoare din azile, nici în alte cazuri, din păcate multe.