Campania care se apropie de final de parcă nici nu ar fi fost a ratat esențialul, adică dezbaterea temelor principale de către candidați. Un spectacol al democrației a devenit o mimare.
Europarlamentarele au fost complet acoperite de locale, deși există acum pe agendă subiecte de maximă importanță pentru cetățean și viața lui.
De ce România nu are prea multe de spus
La Europa FM, fostul europarlamentar (în curând) REPER Dragoș Tudorache a făcut un sumar al lor: situația de securitate și investiția în siguranță și pace, siguranța economică și un nou model economic, noua paradigmă în care trăim, migrație, agricultură, politică de extindere etc
Toate acestea sunt, de fapt, foarte aproape de viața cetățeanului și, în egală măsură, dar paradoxal sunt percepute ca foarte departe de decizia lui.
Și percepția aceasta vine din faptul că deciziile sunt luate fix de oamenii votați ca acum, fie în mod direct în cadrul Parlamentului European, fie prin intermediul Comisiei Europene, rezultat al negocierilor pornind de la rezultatele alegerilor.
Doar că listele pentru europarlamentare find în cea mai mare măsură fie sinecură pentru cadre de nădejde, fie exil de lux pentru disidenții care nu pot fi executați, cei trimiși de România în PE nu sunt, cu mici excepții, parte a dezbaterilor și a soluțiilor pentru că habar nu au de nimic altceva decât de indemnizațiile care le intră în conturi. Dovada o găsim în bilanțul activității fiecăruia la final de mandat.
Votăm cel mai adesea nulități care nu au niciun cuvânt de spus, motiv pentru care România prin ei, da, nu prea are niciun cuvânt de spus.
Singurul lucru de reținut despre europarlamentare a fost bizara poveste a dnei Chiriac, pentru câteva zile capul independent al listei comune PSD-PNL, și felul în care dl Tudose s-a dat de trei ori peste cap și a devenit doamna independentă social-democrată cu profesie liberală sau liberală cu profesie social-democrată (încă nu am aflat care ar fi aceea), pe care dl Ciolacu o vestea ca deschizătoare de listă comună.
Democrația mimată. Fiecare cu secta lui
Localele au fost de interes real, ceea ce nu a făcut însă campania relevantă și consistentă.
Cea mai vizibilă a fost, mai precis ar fi trebuit să fie, campania pentru Primăria Capitalei, începută cu episodul antologic al candidatului comun stabilit nu se știe pe ce criterii și retras nu e clar de ce și prin decizia cui, urmat de ecuația contradictorie a candidaturilor separate la PMB și comune la sectoare.
ASTĂZI PE SPOT:
O altă problemă a Capitalei, cea mai mare, a fost lipsa unei dezbateri între candidați. Este pentru prima dată când se întâmplă așa ceva, cu excepția anului 2020, care să zicem că a fost unul cu totul atipic nu doar în România, ci în întreaga lume.
Nicușor Dan, care în alți ani acuza de lașitate contracandidaţii care nu doreau dezbatere, a anunțat acum că nu vrea dezbatere decât cu numărul doi în sondaje, dar nu știe care e acela, Gabriela Firea nu vrea decât în prezența lui Nicușor Dan și fără ei doi dezbaterea era, într-adevăr, irelevantă.
„Pentru că vreau să fiu consecvent cu mine însumi. Am spus că, din păcate, atunci, în 2012, a fost ultima oară când am avut alegeri. Vin două tururi. Acum, din păcate, avem alegeri într-un singur tur. Într-un singur tur contează primii doi candidați, un vot. Și asta am spus și oamenilor care mă susțin sau, în fine, oamenilor care potențial mă susțin. Și atunci nu pot să fac o dezbatere cu cineva care e pe locul trei sau pe locul patru, pentru că aș încălca ceea ce am spus public”, o explicație sofisticată, dar fără substanță, un pic mincinoasă.
Oricine poate câștiga alegerile și nu are unul dintre candidați căderea să facă distincții pe care numai electoratul le poate face. Cine azi e pe locul al doilea poate pica oricând la coada listei, electoratul decide, nu liderul clasamentului.
De fapt, primarul în funcție este avantajat de lipsa dezbaterii care, inevitabil, mai ales când nu ești chiar un maestru al comunicării, implică riscuri.
Dar dezbaterea în campanie nu este, după cum spune și Cătălin Striblea, facultativă, nu e o opțiune a candidaților, ci un drept al alegătorilor.
Dezbaterea dezvăluie ca nimic altceva candidații - ce au în cap, ce au în bilanț, ce au în CV. Dezbaterile electorale sunt o componentă extrem de importantă și relevantă a democrației, singura din care chiar poate rezulta un vot informat.
A refuza o dezbatere înseamnă a refuza democrația, iar a susține ca alegător acest refuz înseamnă a renunță la democrație de dragul unei opțiuni avantajată de această strategie.
Este și aceasta o consecință a apucăturilor lui Klaus Iohannis, primul candidat la prezidențiale care a refuzat o dezbatere electorală cu contracandidatul său, inclusiv în turul al doilea.
Da, era vorba despre dna Dăncilă, numai că indiferent cât o disprețuia dl Iohannis, cel care o desemnase totuși premier, dna Dăncilă nu candida pe persoană fizică. În spatele ei era un partid cu sute de mii de membri, două milioane de voturi în turul I.
Și în spatele candidaților la primărie stau niște partide și câteva sute de mii de semnături.
Dacă dl Iohannis a dat semnalul că susținerea unor români poate fi disprețuită ca strategie electorală de succes, modelul a prins și a fost replicat urgent. Campania a devenit o serie de monologuri paralele, fiecare candidat pentru propria sectă, iar cea mai numeroasă câștigă cu ajutorul celor care votează negativ.
Dar asta se întâmplă doar pentru că de la Iohannis încoace electoratul a validat modelul. În timp ce se plânge de deficitul de democrație, desigur.